Possession (1981)
Regia: Andrzej Żuławski
Distribuţia: Sam Neill, Isabelle Adjani, Heinz Bennent
Acest film cult şi clasic reuşeşte performanţa remarcabilă de a îmbina patru genuri, pornind de la o solidă construcţie dramatică, o excelentă definire a personajelor şi trei actori excepţionali. Atenţie, nu este asemănător cu nimic altceva din ce aţi mai văzut până acum. Originalitatea scenariului îi asigură un loc de cinste în toate aceste „categorii”: dramă conjugală, film noir, film fantastic şi film religios.
„Possession” aduce în discuţie multe subiecte. În primul rând, titlul. În română, poate fi tradus prin „posesie”, „posesiune” şi „posedare” – toate, la fel de valabile. Filmele cu „nebuni” şi cu diavoli prezintă întotdeauna o miză ridicată, riscând să cadă fie în păcatul auto-parodierii involuntare, fie în cel al clişeelor. În acest sens, multe filme au fost aruncate în lada de gunoi a istoriei, iar unele din cele mai reuşite (spre exemplu „Zbor pe deasupra unui cuib de cuci”) conţin portretizări ale procedeelor psihiatrice total neconforme cu realitatea. Scenariştii (în acest caz, regizorul polonez Żuławski şi romancierul american Frederic Tuten) trebuie să cunoască foarte bine terenul pe care intră, să se documenteze, spre a portretiza cât mai realistic. Aşadar, e suficient de greu să faci un film acceptabil doar pe unul dintre subiecte. Darămite să realizezi o capodoperă dintr-un film care le reuneşte.
Deşi mai puţin aparent, „Posession” se încadrează destul de mult pe tiparul unui film noir. Avem în vertijul dramatic patru personaje relevante: Anna, Mark, Heinrich şi Creatura. Din trei personaje, (oricare) două complotează împotriva celui de-al treilea. Din două personaje care complotează, două trădează. Cel care nu trădează o păţeşte, şi asta întotdeauna. Din acest punct de vedere, deşi filmul începe precum o dramă conjugală americană à la anii ’70, vom avea parte de scene în care Anna, Mark şi Heinrich se taie, se bat, se împuşcă şi/sau se omoară unul pe celălalt – cu siguranţă, un film interzis sub 18 ani. Numai că aici miza nu este o moştenire sau o poliţă de acoperire, ci una mult mai filosofică: binele din sufletul uman.
Aşadar, aducând în discuţie cântarul discernământului care stabileşte binele şi răul, ne întrebăm unde este acesta pus – ceea ce ne aduce la scena din biserică. Aici, un singur detaliu fin ne comunică subtilitatea şi intenţia autorului: unghiul de filmare (nu vă spun despre ce e vorba, vă las să descoperiţi urmărind filmul). Anna, în faţa unei statui, ilustrează ceea ce mulţi aşa-zişi „credincioşi” aşteaptă de la Biserică ori de la Dumnezeu: o rezolvare urgentă, cât ai bate din palme a problemelor lor. O întrebare pusă cum trebuie: „există Dumnezeu?” şi unde trebuie: în Berlin. Oraşul era pe atunci divizat între cele două Germanii. De altfel, filmul începe cu o imagine aparent statică a zidului Berlinului. Berlin apare ca locul unde eclectismul vestic al falselor religii îl ridică pe om la rangul de zeu, iar comunismul însângerat îşi propovăduieşte ateismul.
Însă scenaristul Żuławski nu se mulţumeşte doar să pună întrebarea – care, la nivelul scenariului nu primeşte un răspuns evident. Regizorul Żuławski intervine şi oferă şi răspunsul – în secvenţa amintită, oferind şi finalului un nou înţeles – un avertisment, în loc de o concluzie finală.
Precum „Cosmopolis” (2012) al lui Cronenberg, Żuławski îşi pune întrebarea: „Încotro merge lumea?”, dar oferă şi răspunsul, ajungând parcă la concluzia din finalul lui „Se7en” (1995, R. David Fincher): lumea nu este un loc plăcut, dar merită să lupţi pentru cei care fac parte din ea.
Precum „ extratereştrii” din „Stalker” (1979, R. Andrei Tarkovski), monstrul din „Possession” (creatura creată de Carlo Rambaldi, încă de atunci câştigător al premiului Oscar, şi care doar peste un an ajungea să îl creeze pe „E.T.”), nu trebuie luat literal. Da, filmul este fantastic, iar unii l-au clasificat greşit drept horror (poate cei care nu l-au înţeles). Dar elementul fantastic trebuie luat ca o metaforă. Naraţiunea filmului nu are sens decât dacă este înţeleasă eshatologic, transcendental. Aici se află o comoară nesperată a creştinismului: dincolo de aparenţe, în ciuda violenţei, sexului, nudităţii şi blasfemiilor pe care unele din personaje le declară, mesajul filmului este creştin.
Plasarea subiectului în mijlocul unei familii disfuncţionale este, în acest context, cu atât mai genială, căci care este nucleul societăţii, dacă nu familia? În momentul în care familia se dezintegrează, societatea se dezintegrează iar cei buni ajung prizonierii unei lumi pe care nu o mai cunosc. Cine sunt victimele sigure ale dezintegrării societăţii? Copiii.
Discuţiile care se transformă în certuri şi se amplifică între cuplul Mark-Anna pornesc pe un fir narativ cu un substrat psihologic demn de „Kramer vs. Kramer” (1979, Robert Benton) – care câştigase Oscarul cu doar un an înainte. Practic, primele 50 de minute ale filmului sunt dramă conjugală, care capătă accente groteşti. Procedeul hiperbolei este controlat cu minuţiozitate, dezvoltat exponenţial, astfel încât finalul nu te poate lăsa decât într-un şoc desăvârşit.
Isabelle Adjani, această strălucită, uitată actriţă, a făcut un adevărat tour de force prin rolurile sale în acest film (da, joacă 2 personaje! – opuse ca ziua şi noaptea), pentru care a câştigat: Cesar, premiu de interpretare feminină la Cannes şi la Fatasporto. Anna, personajul principal, este unul din cele mai tulburătoare şi diabolice personaje interpretate în filmografia cunoscută din perioada Cortinei de Fier. Ea este expresia unei feminităţi degradante, care se nu numai că involuează, dar se descompune pe ecran, amintindu-ne, prin personaj, mijloace cinematografice şi anvergura discursului de conştiinţă de „La Pianiste” (2001) a lui Michael Haneke.
„Possession” este un film pe care unii îl vor adora, alţii îl vor înjura, unii îl vor revedea, iar pe alţii îi va îngreţoşa. Dar cu toţii cu siguranţă nu îl vor uita niciodată. Pentru că este unic. Poate că tocmai de aceea, a fost atât de cenzurat – mă mir că nu au fost arse toate copiile pe rug. Vi-l recomand în versiunea completă, restaurată prin Criterion Collection.
Filmul a fost nominalizat la Palme D’Or, care în anul acela a fost câştigat de „Man of Iron” de Andrzej Wajda – nimeni altul decât mentorul lui Żuławski.
2 comments