Cravata galbenă (2025)
Regie: Serge Ioan Celebidachi
Distribuţie: Ben Schnetzer, John Malkovich, Sean Bean, Kate Phillips, Miranda Richardson, Ewan Horrocks, Andrei Isărescu
“Cravata galbenă” este mult mai mult decât o simplă biografie a celebrului dirijor Sergiu Celibidache. Totodată, reprezintă cu totul altceva decât un omagiu adus de regizor tatălui său. Nu în ultimul rând, este foarte departe de a fi doar un produs cinematografic destinat melomanilor. Emoționant și dinamic, filmul surprinde efortul unui artist deopotrivă neconvențional și riguros de a-și urma vocația și de a găsi un sens în tot ceea ce face
Părea sortit unei cariere politice, dată fiind apartența la o familie boierească. Cu un tată ajuns prefect de Iași și viceprimar al reședinței județului în perioada interbelică, tănârul Sergiu ar fi avut perspective reale să facă politică la nivel înalt în România. El respinge categoric această cale ușoară, alegând drumul dificil al asumării depline a unui destin artistic. Are de înfruntat contexte potrivnice: tatăl nu îi acceptă opțiunea și rupe orice legătură cu el, la București ajunge să doarmă pe o bancă în Cișmigiu, iar cea mai mare parte a perioadei sale berlineze este marcată de atmosfera apăsătoare a regimului nazist și a războiului.
Vremurile grele de care are parte nu îl împiedică să se bată cu înverșunare pentru atingerea perfecțiunii artistice, după cum nici măcar propriile sale limite nu îi stau în cale. Ideea de compromis îi este cu totul străină. La conducerea Filarmonicii din Berlin, Wilhelm Furtwängler, înaintea lui Celibidache, și Herbert von Karajan, după el, au făcut unele compromisuri de natură politică ori comercială. Nu și dirijorul român, obsedat de autenticitatea actului muzical și dușman neînduplecat al superficialității și al rutinei. După cum proclamă apăsat, ușor teatral, chiar maestrul în film: “Nu te mulțumi niciodată cu mai puțin decât perfecțiunea!”.
Este excelent surprinsă încăpățănarea proverbială a lui Celibidache de a nu permite înregistrarea concertelor dirijate de el. Vizionând fimul, am realizat că această atitudine are ceva în comun cu refuzul îndărjit al lui Emil Cioran de a accepta premii literare occidentale (cu excepția unuia singur, la debutul său francez). Dacă filozoful originar din Rășinari spunea că acele premii nu aveau semnificație. dirijorul născut la Roman era încredințat că muzica înregistrată nu este muzică. Banii ori publicitatea nu reprezentau o miză pentru cei doi creatori geniali…
Accentul pus pe Celibidache pe trăirea muzicii, dincolo de înțelegerea ei, l-a făcut, în opinia mea, să ajungă un excepțional dirijor și nu un mare compozitor. Convingerea sa că esențialul nu se află în partitură, ci în experiența vie a interpretării acesteia, și viziunea organică asupra muzicii l-au făcut să creeze interpretând creațile altora. Nu a ajuns premierul României, cum ar fi vrut tatăl său, dar, întrucât se poate spune că dirijorii conduc ramura executivă a muzicii clasice, a devenit un prim-ministru genial al acestei arte…
În ceea ce privește distribuția internațională, aceasta este una cu totul excepțională pentru un film românesc. John Malkovich oferă o interpretare nuanțată a unui Celibidache la vârsta senectuții, în timp ce Ben Schnetzer este de-a dreptul magistral în rolul dirijorului în perioada tinereții și a maturității, oferind complexului personaj deplină credibilitate, inclusiv în secvențele memorabile în care dirijează mari orchestre ale lumii. Partiturile convingător jucate ale copilului (Andrei Isărescu) și adolescentului Sergiu (Ewan Horrocks) au o contribuție substanțială la reliefarea procesului devenirii umane și artistice a muzicianului. Nu în ultimul rând, Sean Bean, Kate Phillips și Charlie Rowe au prestații remarcabile în rolurile tatălui, soției și fiului lui Celibidache.
Faptul că, pe lângă relevarea modului cu totul special în care Sergiu Celibidache trăia muzica, filmul explorează și relațiile complicate ale dirijorului cu tatăl și cu fiul său îl face și mai tulburător. Deși povestea unui fiu alungat de acasă pentru dorința lui de a-și croi altă soartă decât cea impusă de părinți a fost spusă în atâtea romane și filme încât a devenit banală, abordarea acesteia în “Cravata galbenă” nu provoacă senzația de clișeu. Iar urmărirea în paralel a relațiilor tată-fiu este unul dintre punctele forte ale filmului, reliefând preocuparea lui Sergiu Celibidache de a nu repeta greșelile tatălui său. Adolescentul care a simțit că nu poate renunța la drumul lui, întrucât abandonarea acestuia ar fi mai apăsătoare decât povara asumării unui destin pe care încă nu îl înțelegea pe deplin, devine un părinte care, în pofida firii sale autoritare, nu îi impune fiului său o carieră muzicală, ci îi lasă libertatea de a-și alege propriul drum.
Absența oricărei disponibilități pentru compromisuri, care marchează puternic parcursul lui Celibidache în lumea muzicii clasice, generează tensiuni și cu oameni de a căror susținere sau recunoaștere ar fi putut avea nevoie în diferite împrejurări. Întrucât politica este arta compromisurilor, ne putem imagina cât de dificil i-ar fi fost să razbată dacă ar fi acceptat, sub presiunea autorității paternale, o astfel de carieră. Nu era locul lui acolo, chemarea sa adevărată era de ordin artistic și trebuia să o urmeze, chiar și cu prețul unei înstrăinări dureroase nu doar de familie, ci și de țara sa natală. Determinarea lui Celibidache de a nu abdica de la pasiunea sa pentru muzică și, totodată, de la viziunea sa asupra muzicii este cea care transformă visul copilului în realitate, în pofida obstacolelor de tot felul, care nu încetează să apară.
“Cravata galbenă” este un film românesc și universal în egală măsură, chiar dacă spectatorul străin vibrează poate mai mult la alte secvențe ori replici decât cel autohton. Doar că, în opinia mea, câteva replici rostite în limba română, nu în engleză, când acțiunea are loc la Iași sau la București ar fi fost binevenite din perspectiva autenticității, mai ales că la Berlin pesonajele discută în germană.
Dincolo de orice comentarii critice sau controverse generate de acest film, trăirile pe care le provoacă sunt intense, fiind în consonanță din această perspectivă cu muzica produsă sub bagheta magică a lui Sergiu Celibidache. A rămâne indiferent la povestea “Cravatei galbene” este aproape imposibil. Iar faptul că în sala de cinematograf de mall în care am vizionat filmul, spectatorii, vizibil emoționați, s-au ridicat de pe scaune abia la finalul genericului spune totul!
