Normalitatea răului: Il conformista (1970)

Il conformista (1970)
Regia: Bernardo Bertolucci
Distribuția: Jean-Louis Trintignant, Stefania Sandrelli, Gastone Moschin, Fosco Giachetti

Bernardo Bertolucci are parte de o posteritate dificilă. Până și pomelnicele la dispariția sa anul trecut au inclus critici mai mult sau mai puțin voalate ale voyeurismului din ‘Ultimul Tango la Paris’ sau ‘The Dreamers’ sau ale alunecării sale în extrem-orientalism comercial din ‘Ultimul Împărat’ și ‘Micul Buddha’. Cârcotașii cred că trebuie trimiși la filmele sale timpurii, la ‘1900’ și mai ales la acest film deosebit care este ‘Il conformista’ (‘Conformistul’) pentru a aprecia impactul emoțional, angajarea politică și mai ales estetica cinematografică a unui regizor care și-a meritat gloria în timpul vieții și și-o va recăpăta, poate, și în istoria cinematografiei italiene și mondiale.

În 1963, cu câțiva ani înainte de realizarea filmului ‘Il conformista’, Hanna Arendt a publicat cartea sa ‘Banalitatea răului’. Inspirată de procesul lui Adolph Eichmann, Arendt teoretiza în legătură cu rolul personalităților mediocre, șterse, gata de orice compromis, care în condițiile unei dictaturi totalitare pot deveni instrumente ale răului, complici și participanți în crime dintre cele mai odioase. Este foarte posibil ca Bertolucci să fi cunoscut și citit cartea Hannei Arendt, căci ‘Il conformista’ se ocupă exact de această temă, punând întrebarea semnificației și chiar a posibilității ‘normalității’ într-o lume anormală, și având ca erou principal un intelectual italian care trăiește sub trauma unei agresiuni sexuale suferite în copilărie și care aspiră să devină un cetățean normal și normativ al lumii în care trăiește – perioada dictaturii fasciste a lui Mussolini.

Ecranizand un roman al lui Alberto Moravia, filmul aduce în primul plan un erou care este o victimă a propriilor sale coșmaruri, a dorinței de parvenire combinată cu lașitatea și cu trădarea idealurilor tinereții. Pentru a urca pe scara socială, pentru a se integra într-o lume construită în aparență pentru cei puri și puternici, el își adaptează propria personalitate prin crimă și complicitate la crimele comise de regimul fascist în reprimarea opoziției. Trădarea funcționează la toate nivelurile: intelectual, religios, emoțional, familial. Marcello Clerici (jucat de Jean-Louis Trintignant aflat deja la apogeul unei cariere care de fapt nu prea a avut pante descendente) își va adapta cariera și va încerca să întemeieze o familie care să corespundă normelor sociale. Atunci când va întâlni o femeie care poate i-ar da o șansă de reabilitare emoțională, va fi incapabil să-și îndeplinească misiunea ucigașă care ii fusese încredințată, dar și să o salveze. Finalul filmului sugerează o trădare la trădare. Adaptabilitatea își schimbă culoarea, și cameleonismul își va schimba doar reperele funcție de regim. Este un puternic mesaj politic – al filmului și al cărții care l-a inspirat – care trece cu succes ecranul.

Multe dintre filmele lui Bertolucci sunt spectacole vizuale exuberante și ‘Il conformista’ nu face excepție. Suntem absorbiți în lumea anului 1938, dar imaginea și decorurile nu încearcă atât o reconstituire fidelă a epocii, ci mai degrabă o hiperbolizare a trăirilor eroilor. Peisajele citadine din Roma și Paris și interioarele apartamentelor burgheze sau ale hotelurilor de lux învăluie spectatorii în atmosfera decadentă a unei lumi aflate la marginea prăpastiei. Decorurile monumentale cu dimensiunile strivitoare și stilul arhitectural al brutalismului fascist subliniază grandomania și opresiunea dictatorială. Culorile și jocurile de clar și ceață (ca în scenă urmăririi automobilistice) sunt adaptate trăirilor carnale sau indiferenței și incapacității de a acționa a personajului principal. Modul în care este povestită acțiunea și stilul montajului dau impresia de modernitate cinematografică. În niciun moment, nu am avut senzația că văd un film făcut cu aproape jumătate de secol în urmă. În definitiv, capodoperele cinematografice nu au vârstă.

Nota: 9/10