Nelyubov (2017) – Loveless – Fără iubire
Coproductie: Rusia, Franta, Belgia
Regia: Andrei Zviaghinţev
Scenariul si dialogurile: Oleg Neghin, Andrei Zviaghinţev
Distributia: Mariana Spivak, Alexei Rozin, Matvei Novikov, Marina Vasilieva, Andris Keiss, Alexei Fateev, Natalia Potapova
Si iata ca ajungem din nou la sintagma “Daca dragoste nu e, nimic nu e!”, insa in cazul acestui film, trebuie sa observam o dezvoltare iesita din comun al acestui simplu, dar profund enunt.
Pentru ca acest film… fara iubire…diseca – cu multa aplecare psihologica si cu adanca cunoastere a realitatilor sociale ale Rusiei seolului XXI – cum spuneam, diseca o noua marfa, sufletul si sentimentele omului. Nu vorbeste despre o problema noua in istoria umanitatii, mereu oamenii si-au vandut iubirea neiubita, in schimbul diverselor avantaje sociale si materiale. Dar Andrei Zviaghinţev executa aceasta disectie intr-o maniera cinematografica strategica inteligent elaborata si cu multa, adanca si dusa pana in strafundurile fiintei umane, sinceritate.
Veti observa aceasta maniera plina de onestitate:
– prin faptul Directorul de imagine lasa camera de filmat (Mihail Krichman) sa dezvaluie pas cu pas ce se afla dincolo de fatada personajelor, prin faptul ca imaginea are un rol hotarator in trasmiterea tensiunii, prin faptul ca implica atat de artistic-pictural natura (toamna atat de linistita, reflexele copacilor deja vaduviti de seva clorofilica a verii, imagini rasturnate in undele apei maloase… apoi iarna care ingheata si crispeaza… parcul reprezentand drumul lui Alexei dinspre si catre scoala, parcul pe care il priveste pustiul Alexei de la fereastra insinguratei sale camere, parcul pe care si-l inseamna acesta ca teritoriu privat al sufletului sau, atarnand o panglica de un brat-ramura-golas inaltat a ruga catre cer),
– prin faptul ca coloana sonora a filmului semnata de Evgheni si Sasa Galperin (ma refer la zgomotul tacerilor si al linistii si la lipaitul talpilor grabite si la bocanitul pasilor tristi si la muzica apasator de dureroasa) conclucreaza cu mare maiestrie la expresia perfecta a starilor… toate acestea – obiectivul camerei si sunetul – devin personaje intrinseci ale povestii.
Jenia si Boris – personajele umane principale ale filmului, sunt prinse intr-o casnicie fara iubire, in pragul divortului, fiecare avand deja la butoniera, cate un nou partener. Jenia poarta traumele unei copilarii sarace si triste, cu o mama (de ce unele nascatoare se cred a fi mame) otravita de propria prostie, rautate si educatie retrograda). La varsta foarte tanara, Jenia ramane gravida cu Boris si Alexei, rodul acestei casatorii este un copil insingurat, lipsit de caldura unui adevarat camin, de dragostea parintilor sai. Camera pustiului este o inchisoare de lux, dotata cu toate dispozitivele tehnologiei moderne audio-video, iar atunci cand surprinde discutia parintilor privind divortul lor, vanzarea apartamentului si viitorul incert care i se pregateste… interiorul lui Alexei se prabuseste.
Filmul rasfrange prin dialogurile bine cantarite (nervi, cuvinte grele, goliciune educationala, ca sa nu mai vorbesc de cea intelectuala si sufleteasca), prin imaginile despre care vorbeam mai sus, prin cumulul de informatii privind societatea si viata locuitorilor Moscovei de astazi (insingurare cu smartphonul lipit de retina si de creier, slujba intr-o multinationala – probabil – in care cea mai grava vina si belea asupra unui angajat este aceea de a divorta, deh – politica corporativa) alienarea societatii.
Scopul in viata – confort material cat mai bun, doar forme fara fond, golite de suflet si de trairi cat de cat normale… nu super intelectuale, dar macar calme, calde, omenesti de bine… normale, revin la acest cuvant.
Noul partener al Jeniei este probabil un “grangure” sau ceva pe-acolo, pentru ca habitaclul sau este reprezentat de un apartament superb, luxos, dotat la superlativ. Si ar trebui sa spuna mult de bine despre stapanul acestui spatiu.
Si ideea este ca fiecare dintre personajele acestui film este prizonierul habitaclului sau, atat cel interior, cat si cel exterior. O caractetistica a unei anume tipologii de “oameni ai timpurilor noastre”.
Iubitul Jeniei, viitorul nou sot pare un tip bun, iubitor, fericit ca a gasit o femeie care il iubeste, care este inca tanara si frumoasa… dar una peste alta, acest Anton, saritor si dragastos, pare o victima a femelei hotarata sa urce o noua treapta sociala. “Sunt monstru” spune Jenia, “dar vreau sa fiu fericita”.
Aceeasi tragi-comedie si de cealalta parte… inca un urs pacalit de o vulpe, caci si Boris este prins intr-o noua iubire – cu Maşa – gravida pe ultima suta de metri… furand amandoi momente de sex atunci cand mama (hachitoasa si de moda veche), pleaca macar cateva ore de acasa.
Si daca vorbim despre scenele de sex din acest film, apreciez din nou – si aici – combinatia dintre imagine-sunet-regie-actori – caci totul se petrece in semintuneric, umbre si fulguiri de piele dezgolita si numai sunetul comunica cu spectatorul.
Prin urmare – un cuplu care se desparte, doi noi parteneri pentru Jenia si Boris si cum spuneam, iata-i pe cei doi barbati, un Anton si un Boris – doi ursi pacaliti de o Jenia si o Maşa – doua vulpi la vanatoare. Doua femei reci si interesate de pozitie sociala si materiala si doi barbati nestiind sa-si evalueze sentimentele si partenerele.
Prima parte a tragediei este urmata de a doua, Alexei lipseste de doua zile de la scoala si nici unul dintre parintii sai nu ii observa lipsa, nu verifica daca doarme in patul sau, daca a mancat, daca s-a spalat, daca a plans, sau a ras, sau e bolnav, sau sufera… doua zile! “Atitudine crestineasca”, cum tocmai revendicau cei doi soti in scandalul de cu doua seri in urma.
Ei – si acum incepe tavalugul experientelor birocratico-administrative. Neputinta Politiei de a incepe o adevarata investigatie in cautarea copilului, clamand lipsa fondurilor, resursele umane si materiale precare, birocratia care tergiverseaza, ingreuneaza si compromite actiunea. Si Solutia propusa de Politie lasa spectatorul cu gura cascata, cel putin pe mine asa m-a lasat. Propunerea si indrumarea binevoitoare a ofiterului de politie este antamarea unei entitati (un ONG probabil), care lucreaza cu voluntari, eficient, fara solicitarea unei plati, fara birocratie. Si intradevar, acest Ivan, indrumatorul echipei de cercetare, cautare si depistare a urmelor pustiului de 12 ani, este un tip bine instruit, organizat si competent.
Momente si scene tensionate, cautari in padure, pe malul raului, chiar o calatorie la “Stalin in fusta”, mama Jeniei, un balans dureros intre iubire si ura, intre fericire si dezamagire. Mii de fluturasi lipiti in statiile de transport in comun, pe copaci, pe banci, in orasul nepasator.
Ancheta la scoala, o discutie inteligent coordonata psihologic de catre Ivan – seful si organizatorul echipei de cautare – cu un coleg de clasa al baiatului disparut. O pista urmata catre o veche si parasita cladire din padure (un cuib in care se adunau pustii din scoala). Momente terifiante de scormonire intre sinistrele ziduri ale cladirii… si apare geaca abandonata a lui Alexei.
Deja ninge, deja e iarna, deja sperantele se sting… nici morga, nici spitalele nu aduc vreo noua speranta…
Cautarile inceteaza…
Apartamentul lui Jenia si Boris este vandut… Muncitorii lucreaza in fosta camera a lui Alexei si privim prin fereastra imaginea de dincolo de parc, a blocurilor moscovite. Imagine indelung privita de tristul baietel Alexei, care a locuit acolo.
In noua familie a lui Boris apare baietelul lui cu Maşa, e un puisor cu ciuf blond, vrea sa se joace cu parintii sai, dar acestia nu au chef de el.
In noua familie a Jeniei cu Anton e o atmosfera terna, el vrea sa asculte stirile privind Ucraina (suntem in 2012), ea se retrage blazata pe terasa, in aerul rece al iernii, poarta un trening cu inscriptia RUSSIA si se suie pe bicicleta de antrenament., trai nineaca, lux… Pare anesteziata mental!
Pe peretele de sticla a unei statii de autobus, jos in strada, un afis vechi si umed, fotografia lui Alexei, nascut in 2000 si disparut in toamna lui 2012. De atunci nu a mai fost vazut.
Ultimele imagini, locurile debutului filmului, parcul, raul, copacii si in final, fluturand in vantul iernii, panglica atarnata de Alexei pe creanga uscata-mana intinsa catre un cer neiertator cu sufletul lui nevinovat.
Un film bun, foarte bun, un regizor Andrei Zviaghinţev – confirmat pe deplin si actori demni de o pleiada de inaintasi de mare clasa. Mariana Spivak, Alexei Rozin, Matvei Novikov, Marina Vasilieva, Andris Keiss la care o adaug pe interpreta lui “Stalin in fusta” – Natalia Potapova, au comunicat profund cu scenariul si au adus in fata spectatorilor o poveste dureroasa despre alienarea umanului, acolo unde societatea isi intinde capcanele prosperitatii, golindu-l pe om de caracteristicile ce-l definesc pe el, pe om in plenarul sau solar, dar invesmantandu-l in mantia fariseica a “bunului crestin”.
Nominalizat pentru Premiile Oscar 2018 – Best Foreign Language Film of the Year – Russia
Nominalizat la Golden Globes 2018 – Best Motion Picture – Foreign Language
Nominalizat la premiile Bafta 2018 – Best Film Not in the English Language – Andrei Zviaghinţev si Alexander Rodniantki
Festivalul de Film Cannes 2017 – A castigat premiul juriului – Andrei Zviaghinţev
Nominalizat la Palm d’Or – 2017 – Andrei Zviaghinţev
Distribuit în România de Independența Film
