La Grande Vadrouille (1966) – Marea hoinăreală
Regia: Gérard Oury
Distribuția: Bourvil, Louis de Funès, Claudio Brook
Comediile îmbătrânesc. Toate lucrurile îmbătrânesc, inclusiv filmele, inclusiv comediile. A vedea după 50 de ani un film la care îmi amintesc că am râs până când am căzut sub scaun este riscant. Experienţa a fost interesantă şi foarte diferită de ce mă aşteptăm.
Realizat în 1966, la mai mult de 20 de ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ‘Marea Hoinăreală’ a lui Gérard Oury este semnificativ pentru o etapă în evoluţia filmelor franceze (şi nu numai franceze) despre războiul care devastase Europa şi întreaga lume. Distanţarea relativă, abandonarea tonului propagandistic şi începutul înlocuirii cel puţin în parte a urii şi dispreţului faţă de foştii inamici germani cu ridicolul nu erau în 1966 lucruri complet noi. Îmi amintesc de ‘Babette pleacă la război’ al lui Christian-Jaque cu Brigitte Bardot in rolul principal, care îl precedase cu şapte ani. Cu toate acestea, în acest film despre trei aviatori britanici al căror avion în misiune deasupra Germaniei fusese doborât şi ei se salvează paraşutându-se în Parisul ocupat, pentru a fi salvaţi de o bandă de civili francezi, printre care un dirijor de operă (Louis de Funès), un zugrav umil (Bourvil) şi o păpuşăreasă blondă cu ochi albaştri (Marie Dubois), inamicii germani sunt încă răi şi proşti. Va fi nevoie de un timp pentru ca „germanul bun” să apară în filmele de război şi chiar şi mai mult timp pentru recunoaşterea cinematografică a colaborării unei părţi din francezi cu ocupanţii. Între timp, francezii sunt cu toţii băieţi buni. Sau fete bune. Sau călugăriţe bune.
Filmul s-a bucurat de un succes uriaş. În fapt, a fost de la lansarea sa în 1966 şi până în 2008, cel mai de succes film francez al tuturor timpurilor. Îmi amintesc că l-am văzut-o la sfârşitul anilor ’60 în România unde filmele cu Bourvil şi mai ales de Funes se bucurau de mare popularitate, dar am citit şi despre fanii de film din China, de exemplu, unde filmul a avut un succes imens cu un deceniu mai târziu, după sfârşitul Revoluţiei Culturale. În mare măsură, succesul se datorează prezenţei pe ecran a celor doi mari actori de comedie ai cinematografiei franceze din acea perioadă – Louis de Funès şi Bourvil. Ambii au fost vedete uriaşe. Gérard Oury îi adusese împreună pe ecran într-un film anterior şi apoi a scris scenariul ‘Marii Hoinăreli’ special pentru ei. În acest film cei doi sunt împreună pe ecran pentru cea mai mare parte a timpului, calităţile comice ale celor doi se amplifică reciproc, ‘chimia’ dintre ei este evidentă şi la fel este şi plăcerea de a juca împreună.
Anii au trecut şi nu am mai căzut sub scaun, râsul s-a transformat în zâmbete şi nostalgie şi sunt evidente acum şi naivitatea scenariului şi linia schematică a poveştii – dar cu siguranţă schimbarea s-a întâmplat mai ales la mine. Cei doi sunt din nou împreună în mintea mea, cel puţin pentru următorii 50 de ani.
