Mama (2013)
Regia: Andrés Muschietti
Scenariul: Neil Cross, Andrés Muschietti, Barbara Muschetti
Distributia: Jessica Chastain, Nikolaj Coster-Waldau, Megan Charpentier, Isabelle Nélisse, Daniel Kash
Nu consider acest film un horror tipic, ci mai degraba o productie care ne implica in fenomene paranormale. Unii stau extrem de hotarati pe pozitii negativiste, altii insa, constienti de limitele perceptiei si intelegerii noastre imediate, inclina sa accepte existenta unei alte/altor realitati. Eu fac parte din cel de-al doilea grup :). Luand in consideratie macar faptul ca in istoriile magiei /superstitiilor / literaturilor… din vechime si pana in prezent, tematica aceasta persista si se transmite consecvent, nu exista decat un raspuns: exista un ceva-suport pentru toate acestea.
Un personaj din film spune ca “fantomele sunt emotii deformate si condamnate sa se repete la nesfarsit…atata timp cat răul nu se va indrepta”.
Copiii la varste fragede se pare ca manifesta abilitati speciale senzoriale privind perceptia si comunicarea cu astfel de entitati paranormale.
Povestea pe care ne-o istoriseste acest film implica, pe de o parte, doua fetite la varste mici ramase parasite intr-o cabana in pustietatea naturii si, pe de cealalta parte, o astfel de fantoma indurerata de pierderea pruncului ei si ramasa prinsa intre lumi, in cautarea acestuia. Supravietuirea celor doua fetite, timp de cinci ani in cabana de la Clifton Forge se datoreaza prezentei acestei “Mama”. Animalizarea lor in lupta zilnica pentru hrana, caldura si securitate pluteste la limita inferioara, tinuta in frau de existenta si comunicarea cu fantoma celei ce fusese Nadye Brennan, o pacienta a azilului St.George, pe la inceputul secolului al 19-lea. Victoria este mai mare decat surioara ei Lilly, o ocroteste si ii vorbeste celei mici si impreuna, precum oamenii preistoriei, in pesteri, deseneaza pe peretii cabanei imagini ale vietii lor in izolare.
Intre aceste doua tabere senzorial-senzitive exista Lucas, unchiul fetitelor, fratele barbatului care probabil isi ucisese sotia – ba mai mult decat atata, in cabana izolata intentionase sa-si ucida si fetitele (ucis fiind de catre fantoma). Lucas care continua cu hotarare sa le caute pe cele doua copile. Si dupa cinci ani, le descopera.
Lucas – grafician, alaturi de iubita lui, Annabel (muziciana rock), castiga custodia fetelor (impotriva unei uscate si antipatice matusi), pornind reintegrarea lor in “normalitate”. Alaturi de dr. Gerald Dreyfuss, Lucas si Annabel se angajeaza pe drumul greu al recuperarii psihologic-comportamentale a fetelor. Insa “Mama” le urmeaza pe Victoria si pe Lily in noul lor camin; si se manifesta cu gelozie si cu violenta impotriva celor doi tineri. Atenteaza la viata lui Lucas si bantuie visele Annabelei si zidurile si dulapurile casei.
Toata naratiunea, sumbra si inteligent tensionata, detaliata prin ochii fiecarui personaj in parte, nu agreseaza prin scene facile, prin sange inutil sau prin aparitii de cosmar. Existenta fantomei se materializeaza prin rezolvari cinematografice interesante (Antonio Riestra), fulgurant-cetoase, insotite de sunete care, fara sa-ti inghete sangele in vine, induc o teama rece si inumana. Este foarte bine creionata evolutia catre sentimente umane si nevoie cumpanita de aparare si reconstructie a Victoriei, in contrast cu mai mica ei surioara Lilly, complet sub puterea psihologica a “Mamei”. Totul conducand catre tragicul final, bine si masurat pus in opera, cu logica bizara, dar intru totul acceptabila si intr-o cinematografie – si de data aceasta, de mare clasa. Si acest final ramane sa il vedeti cu ochii vostri, pentru ca se inscrie pe o linie superioara productiilor de gen.
Foarte bine alese si distribuite in roluri cele doua fetite – Megan Charpentier si Isabelle Nélisse, prima cu privirea trista, interiorizata si atenta, cea de-a doua, cu zambete malefice atarnate de coltul gurii. Si o revedere intensa a Jessicai Chastain, care construieste o Annabelle care isi descopera resurse de rabdare, atentie si caldura umana latente, dar nebanuite, motivate si de iubirea ce i-o poarta lui Lucas, dar si de fondul ei sufletesc curat si bogat.
Fiecare actor se incarca de o aura tragica, dar fluida si receptiva catre acest univers paranormal si evolutia jocului lor are un parcurs plin de o calda umanitate interioara.
Coloana sonora originala apartine lui Fernando Velásquez si serveste perfect imaginii si tensiunii fiecarei secvente definitorii din film. Si iata un exemplu “Observation Room”.
Muschetti, impreuna cu producatorul executiv Guillermo del Toro, alaturi de toti ceilalti profesionisti din echipa, ne ofera unul dintre filmele bune de gen. Un mare fluture cu irizari albastre, venit dintr-o lume paralela, pentru a ne atrage atentia asupra a ceea ce inseamna printre altele “being mother”!!!
Nota: 6.5/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=R2nwknMmvdc’]
1 comment