Nasty (2024)
Regia: Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu, Tudor D. Popescu
Ilie Năstase a fost unul dintre idolii tinereții mele. În primul rând, datorită lui, tenisul și-a găsit pentru o vreme locul în programele cenușii ale televiziunii române din perioada comunistă. Împreună cu partenerul și mentorul sau Ion Țiriac a jucat de trei ori finala Cupei Davis și au pierdut de trei ori. Am fost devastat când cei doi au pierdut finala de la București în 1972. A fost un sportiv fenomenal, un campion unic într-o perioadă în care jocul de tenis trecea prin cea mai mare schimbare a sa din istorie și contribuția sa la această (r)evoluție a fost esențială. Pentru tânărul care eram atunci, el mai reprezenta însă ceva. Era unul dintre puținii români care, fară a fi președinte de stat sau spion, putea călători prin toată lumea într-o vreme când un pașaport era un vis aproape imposibil pentru majoritatea covârșitoare a locuitorilor României comuniste. Și mai era și una dintre putinele celebrități masculine care apărea (demonstrativ și sfidător, cred) cu părul lung într-o vreme când miliția aduna tinerii pletoși pe stradă și-i obliga să se tundă. Știam mai puțin atunci despre personalitatea sa controversată și doar o parte dintre aventurile sale pe terenurile de tenis și în afara lor erau cunoscute în țara noastră. Cu timpul am aflat mai multe și opinia mea despre omul Ilie Năstase s-a nuanțat. Atunci când am aflat că echipa formată din Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu și Tudor D. Popescu a realizat documentarul ‘Nasty’ am fost doritor să-l văd cât de repede posibil. L-am văzut doar acum, la un an după premiera la Cannes 2024, în cadrul Festivalului Filmului Românesc din Israel. Multe dintre cele pe care le așteptam sunt în acest film, dar sunt și unele care lipsesc.
Documentarul este bazat pe trei feluri de materiale filmate. În primul rând sunt secvențele filmate pe terenurile de tenis în anii ’60-’70 care ni-l prezintă pe acest atlet splendid care reușea lovituri care păreau imposibile, care juca cu plăcere și în același timp conversa și flirta cu publicul, care își enerva adversarii și se ciondănea permanent cu arbitrii. Apoi sunt interviurile realizate fie în epocă, fie mai târziu și până astăzi cu celebrități ale lumii tenisului și în primul rând cu marii jucători din perioada lui Năstase și cei care au venit după el. Ce plăcere să-i revedem pe Stan Smith (arhirivalul și opusul în toate cele al lui Năstase), pe Billie Jean King, Jimmy Connors, Boris Becker, John MacEnroe, Arthur Ashe vorbind despre Năstase sportivul și omul, de cele mai multe ori cu admirație, alteori cu critici, niciodată fără afecțiune. În fine, secvențele filmate și interviurile sunt însoțite și ambalate în comentarii din interviuri recente cu eroul filmului alături, de cele mai multe ori, de Ion Țiriac. Prezentarea nu este cronologică, copilăria și începuturile carierei apar cam la mijlocul filmului, iar momentul culminant – finala pierdută din 1972 – este bine plasat spre final.
Ce mi-a plăcut: în primul rând secvențele filmate pe teren, inclusiv câteva dintre faimoasele momente controversate. Retrospectiv, îi dau dreptate lui Năstase în 80% dintre situații și cred că el a contribuit esențial la ridicarea nivelului arbitrajelor și la creșterea respectului față de jucători. Filmul surprinde câteva aspecte esențiale ale transformării prin care trecea tenisul în acei ani, de la statutul de sport elitist practicat de amatori bogați, care își permiteau timpul, echipamentele și călătoriile, la sport profesionist, cu toate avantajele și dezavantajele sportului transformat în spectacol global televizat și afacere care învârte sume de bani colosale. Tocmai sportivului venit din România comunista i s-a dat prilejul să joace un rol important în schimbarea statutului jucătorilor, relațiilor acestora cu arbitrii, chiar și echipamentului pe teren (a fost primul sau printre primii care au folosit tricouri colorate).
Ceea ce mi-au lipsit au fost comentarii ceva mai profesioniste legate și de această tranziție, dar și de interviurile din acea perioadă și de statutul special al lui Năstase ca sportiv profesionist de performanță cu pașaport românesc. Deosebirile dintre interviurile în limba română (pentru televiziunea cenzurată) și cele din Occident sunt vizibile doar pentru ochi foarte experimentați. Documentarul nu intră în aspecte mai controversate ale declarațiilor și comportamentului pe terenul de tenis și în afara lui, în perioada activă și după retragere, ale sportivului. Bănuiesc că au existat aici limitări pentru că realizatorii au dorit să-și asigure colaborarea marelui sportiv, dar senzația mea la final a fost că prea mult respect a însemnat mai puțină acuitate documentaristică. Oricum, mulțumesc pentru baia de nostalgie!
Disponibil pe Max.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)