Johnny Cash at Folsom Prison (2008)
Regia: Bestor Cram
Johnny Cash era unul dintre cantaretii de folk preferati ai lui Cornel Chiriac in zilele de joi (daca imi amintesc bine) in care Metronomul era dedicat genurilor folk si country & western. Poate alaturi de Arlo Guthrie era cantaretul de country cel mai indragit de Cornel. Erau si anii cei mai buni ai lui Johnny Cash, anii in care a scos cele mai bune discuri si a dat concertele inregistrate la inchisorile San Quentin si Folsom.
Am vazut astazi documentarul ’Johnny Cash at Folsom Prison’ al regizorului Bestor Cram. Filmul depaseste limitele unui documentar din culisele concertului si prezinta contextul mai larg al biografiei lui Cash si al interesului pe care acesta l-a manifestat in tot timpul vietii sale pentru conditiile detinutilor din inchisorile americane.
In pofida conceptiei alimentate de talentul si simtirea cu care Cash a preluat cantece din repertoriul detinutilor, a flirturilor sale cu bautura si drogurile si a unor probleme care s-au soldat cel mult cu arestari de o noapte, cantaretul nu s-a gasit niciodata ca detinut in inchisoare in spatele gratiilor. Eliberat in 1954 din armata americana dupa ce trecuse o perioada de stagiu in Germania asemanatoare celei pe care avea sa o efectueze cu cativa ani mai tarziu Elvis, Johnny Cash incepe o cariera muzicala alaturi de un grup numit Tennessee Two. In scurt timp este remarcat de producatorul Sam Philips de la Sun Records, iar unul dintre primele sale cantece este Folsom Prison Blues, inspirat de un film de fictiune din 1951 inspirat din viata inchisorii, unul dintre penitenciarele de maxima securitate in care erau intemnitati in acea vreme criminali violenti condamnati la pedepse grele, unii chiar condamnati la moarte.
Au urmat ‘I walked the Line’ – primul sau mare succes national si el un cantec de inchisoare. Cash incepe sa studieze repertoriul genului si apoi sa cante in inchisori, in credinta ca prin cantec poate contribui la imbunatatirea conditiilor detinutilor si readucerea lor in cadrul societatii. Concertul prezentat in film a fost inregistrat pentru casa de discuri Columbia in 1968. A urmat concertul si mai faimos de la San Quentin din 1969. O parte din documentar este dedicata prieteniilor pe care le-a format in timpul vizitelor si concertelor sale in inchisori, povetiri si interviuri cu oamenii pe care i-a ajutat – pe unii cu mai mult succes, pe altii cu mai putin. Este partea cea mai interesanta si mai solida a filmului, alaturi de multa muzica buna si cateva clipuri noi pe muzica originala dintre care cele realizate in tehnica de animatie mi s-au parut cele mai reusite.
