Paterson (2016)
Regie și scenariu: Jim Jarmusch
Distribuția: Adam Driver, Golshifteh Farahani, Barry Shabaka Henley
„Aha!”, este ultimul cuvânt pe care îl auzi ca spectator al filmului Paterson, ultima creație a regizorului și scenaristului Jim Jarmusch, dacă e să nu ținem cont de documentarul Gimme Danger, realizat tot în 2016. Și, ținând cont de viziunea simplistă, dar în același timp de o profunzime meticuloasă pe care Jarmusch o are asupra vieții, nu cred că există o concluzie mai demnă de arta lui Jarmusch decât acest “Aha!”, care nu spune nimic, dar parcă spune totul.
Jarmusch a declarat că este nemulțumit de faptul că arta lui a fost redusă de către jurnaliști și cinefili la nivel de film independent, iar când aude cuvintele quirky sau edgy asociate filmelor sale, se declară total nemulțumit. El nu vrea nimic altceva decât să exprime viziunea lui asupra vieții și asupra a ceea ce îl înconjoară, dar marketingul interferează cu această dorință prin încadrarea operelor sale într-o anumită categorie și deci, prin anularea caracterului lor singular.
Paterson este despre Paterson, fie că ne referim la numele personajului principal sau al orașului în care acesta își trăiește viața. Paterson este șofer în orașul poeziei și al artei, Lou Costello, Allen Ginsberg și William Carlos Williams fiind câțiva dintre artiștii menționați în film. Filmul redă viața unui șofer din Paterson, un artist nedeclarat care, atunci când nu scrie poezii în carnețelul secret, șofează pe străzile orașului Paterson, amuzându-se de poveștile călătorilor.
Imaginea pe care o redă Jarmusch este una cât se poate de lentă, actorul principal fiind personajul central și evoluția acestuia; scenariul este pe locul doi, el fiind doar suportul necesar pentru dezvoltarea personajului. Camera este fixată pe fața lui Paterson, asupra trăirilor lui și a interacțiunilor cu cei din jurul său. Paterson este un personaj introvertit care contemplează viața, momentele ei simple, dar pline de profunzimea necesară captării acestora în versurile unei poezii.
Întotdeauna am privit cu interes șoferii de autobuz și am rămas uimită de rezistența acestor oameni în împlinirea sarcinii de a plimba autobuzul pe același traseu, iar și iar. Dar poate tocmai această repetitivitate a locurilor, a figurilor văzute, a programului zilnic, este ceea ce redă esența și face posibilă arta. Atât arta personajului Paterson, cât și arta lui Jarmusch. Consider că viziunea lui Jarmusch asupra vieții este una realist-optimistă, căci un alt artist ar fi putut profita tocmai de aceste ingrediente pentru a realiza o dramă, pentru a potența lipsa de sens din viața individului. Dar Jarmusch a afirmat într-unul din interviurile sale că el nu este interesat de dramă, că preferă momentele mai puțin dramatice din viața noastră, cele care până la urmă ne definesc. Momentele tragice sunt puține și cântăresc mult în devenirea fiecăruia dintre noi, dar viața de zi cu zi cu obiceiurile sale reprezintă majoritatea timpului pe care îl avem, iar supraviețuirea în fața acestor momente reprezintă pentru Jarmusch un izvor nesecat de inspirație.
Frumusețea vieții oferită de către micile detalii este pusă la încercare de către muzica filmului, semnată de către Jarmusch, Carter Logan și Sqürl (trio responsabil și pentru soundtrackul filmului Only Lovers Left Alive). Soundtrackkul este unul dramatic, premergător unor evenimente tragice, așa că spectatorul urmărește filmul cu impresia că la un moment dat rutina zilnică va fi stricată de un accident tragic, de o despărțire fatală de personaj. Scenariul și muzica sunt antagonice. De asemenea, cadrele tomnatice, clădirile impunătoare, cadrul constant cu fațada casei, plimbările de rutină ale lui Paterson, camera ce urmărește îndeaproape personajul principal, sunt elemente premergătoare tragicului. Dar regizorul renunță la dramatismul atât de căutat de către unii dintre noi, pentru a reduce omul la condiția sa umilă de ființă supusă unor acțiuni cu caracter repetitiv, care împreună înseamnă viață. Dar nu se oprește aici! Jarmusch mai coboară o treaptă în disecția vieții pentru a ne spune că elementele care par să nu aibă substanță sunt cele creatoare de artă, de frumos, de iubire. Așadar, frica de neprevăzut sau frica de nulitate trebuie eliminate pentru a lăsa loc vieții.
O particularitate a filmului o reprezintă personajele sale, care nu ar fi prins viață fără actorul american Adam Driver și actrița de origine iraniană, Golshifteh Farahani, ale căror performanțe se pliază foarte bine pe stilul filmului. O notă aparte am considerat-o a fi vocea actorului Adam Driver în momentul în care scrie/citește poeziile protagonistului Paterson.
După ce a fost nominalizat la Palme d’Or în 2016, iar câinele Nellie (prieten sau dușman al lui Paterson) a câștigat Palm Dog, Paterson (numele unui oraș des întâlnit în creațiile americane, începând cu poemul Paterson al lui William Carlos Williams, Howl de Allen Ginsberg, romanul On the Road de Jack Kerouac, și continuând prin a fi platou de filmare pentru multe filme, dintre care Far from Heaven, The Preacher’s Wife și Purple Rose of Cairo), vine și în ecranele din România prin intermediul Festivalului de Film Independent American. O introspecție a vieții asupra vieții; scenariul cuprinde detalii și scene atât de mărunte, cărora în mod normal nu prea li se acordă importanță, încât extrapolarea și prezentarea lor e posibilă doar dacă viața s-ar fi încarnat în pielea lui Paterson și ar fi pornit într-o călătorie cu autobuzul. Dacă s-ar fi vrut a fi cu adevărat hilar, sunt sigură că s-ar fi putut descoperi și prezenta în film mult mai multe scene care au loc în autobuz, în metrou, în birou, și care sunt de o normalitate monstruos de amuzantă.
