Iron Sky (2012)

Iron Sky (2012)
Regia: Timo Vuorensola
Distributia: Julia Dietze, Peta Sergeant, Udo Kier, Götz Otto, Stephanie Paul, Christopher Kirby

Cum ar fi dacă vom descoperi într-o zi că naziştii germani sau o mare parte a lor, una importantă, s-au refugiat pe partea întunecată a Lunii de unde plănuiesc pentru o dată ulterioară să invadeze Pământul, să îi extermine pe americani şi să îşi reinstaureze conducerea perpetuă a lumii? Iată premisa de la care pleacă acest Iron Sky, una care s-ar fi putut reuşi un film cu adevărat bun, atâta timp cât un scenariu de succes ar fi continuat ideea şi ar fi completat-o şi transformat-o în ceva închegat şi fără să exacerbeze pe planul ştiintifico-fantastic şi într-o supă siropoasă cu privire la câteva povestiri de dragoste care nu şi-ar fi avut locul. Poate ar fi avut nevoie şi de ceva actori mai cu calibru şi, de ce nu, de ceva mai mult sânge rece.

Cam asta e premisa, să vedem însă ce ne poate oferi acest film şi cum ne poate (probabil) dezamăgi. Preşedintele (de sex feminin) al Statelor Unite ale Americii are de gând să fie reales în funcţie şi, pe lângă exerciţiile zilnice de gimnastică, trimite un echipaj pe Lună format din doi oameni, din care unul este James Washington (Christopher Kirby), primul negru în Cosmos şi, în acelaşi timp, fotomodel. Numai că acesta face o descoperire uluitoare: de aproximativ 70 de ani, o parte din nazişti au scăpat de aliaţi, s-au stabilit pe partea întunecată de Lunii şi au construit acolo o bază indestructibilă şi aproape imposibil de descoperit din afară. Nu stau însă pe loc şi îşi construiesc o navă pentru invadarea Pământului, căruia Fuhrer-ul (căci există şi aşa ceva) îi caută doar forţa de propulsie.

Două personaje se disting însă: primul este neînfricatul şi extrem de „arianul” Klaus Adler (Gotz Otto), un credul fără scrupule şi fără inimă a nazismului, al celor care mai cred încă în puterea reînvierii acestei concepţii politice în întreaga lume, care crede care va fi următorul Fuhrer şi face totul pentru a cuceri Pământul. Inclusiv prin a-i ucide pe cei din jur, inclusiv prin a trece peste persoanele apropiate. Al doilea personaj este simpatica şi idealista Renate Richter (Julia Dietze), care la început pare o susţinătoare necondiţionată a nazismului până îl descoperă cu adevărat încetul cu încetul: un astfel de moment determinat este cel în care vede „Dictatorul” lui Chaplin. În „partea întunecată a Lunii”, filmul avea doar câteva minute, preslăvind puterea nazistă; pe Pământ, filmul avea lungimea consacrată şi se dovedeşte o parodie fină la adresa nazismului. Dezamăgire, nu?

O parodie este până la urmă şi acest film. Sunt fragmente împrumutate din multe alte filme consacrate, sunt ironii fine la adresa puterilor mondiale, de la detaşarea politicienilor americani şi prea multele lucruri care sunt ascunse atât cetăţenilor proprii, cât şi celorlalte puteri mondiale, până la neimplicarea liderilor lumii sau, când o fac, o subordonare aproape totală faţă de americani. Cu toate acestea, ironia nu este susţinută de un scenariu pe măsură. După început inteligent şi neaşteptat, inovativ şi clar, filmul nu îşi susţine ideile până la capăt, devenind un SF tern, fără scop şi fără a-şi completa propriile idei de mai devreme. Aşa că media o fac între nota maximă de început şi un foarte rapid declin spre nota minimă de la final. Poate voi gândiţi altfel?

Alte impresii: Raluk, FilmReporter, Marele Ecran.

Nota: 5/10