Blackbird (Cu inima împăcată), producție SUA, 2019
Regie: Roger Michell
Distribuția: Susan Sarandon, Kate Winslet, Mia Wasikowska, Sam Neill, Anson Boon, Lindsay Duncan, Bex Taylor-Klaus, Rainn Wilson
Nu mi-a fost niciodată greu să vorbesc despre moarte, să privesc moartea în față. Sigur, nu este nici un aspect ușor de acceptat al vieții. Dar este o zonă, o temă cu care m-am împăcat și, prin acest lucru, încerc să trăiesc cât mai frumos cu putință, tocmai știind că la un moment dat, părăsim această lume materială, fizică sau ce o fi ea. Nu poți trăi cu ideea și cu sentimentul permanent că moartea va veni. Da, ea sosește la un anumit moment, unii sunt pregătiți, alții nu atât de mult. Însă a-ți duce existența într-o continuă teamă față de finalul iminent, combinată cu o conexiune nefastă cu Moartea nu face bine nici trupului, nici sufletului.
Trebuie cumva să ne acceptăm soarta și cursul vieții, să lăsăm evenimentele să se desfășoare normal, natural, să nu ne agățăm cu disperare de ceea va să vie, dar nici să nu dăm aceste idei la o parte. Trebuie să ne creăm noi înșine o școală personală a vieții și a morții, să ne educăm în taină, fără să-i încărcăm pe cei din jur, să fim pregătiți pentru sfârșitul nostru, dar și pentru cel al celor dragi, fără să arborăm egoismul care, și el, apare tot natural în momentul despărțirii. A nu se înțelege greșit – este absolut OK să suferi când cineva pleacă de lângă noi. Este complet în regulă să nu ne dorim moartea nimănui (opusul ar fi chiar ceva abominabil), dar nu este OK deloc să încercăm să oprim natura din cursul ei, să oprim pe cineva care deja se află pe calea fără întoarcere a Morții, doar pentru că noi nu suntem îndeajuns de pregătiți. Probabil veți spune că m-am lansat într-un subiect extrem de problematic, delicat și subiectiv. Dar fac aceasta din cauza și datorită, totodată, filmului Blackbird, un remake american al peliculei daneze din 2014, Silent Heart.
Eu sunt genul de om, de critic de artă care întotdeauna se documentează temeinic înainte să scrie, să vorbească despre o operă de artă. De data aceasta, voi sări peste vizionarea variantei nordice a filmului în discuție azi, pentru simplul motiv că sunt departe de pierderea unei persoane dragi și nu aș face față foarte ușor la încă o călătorie prin lumea ceva mai întunecată a deceselor. Căci Blackbird vorbește din plin despre moarte și despre Moarte. Despre pierderea spirituală, dar și cea fizică, concretă. Filmul lui Michell vorbește despre frica de dispariție, despre frica de viață, în același timp; se pun pe masă subiecte intime ale unei familii mai mult sau mai puțin disfuncționale.
Susan Sarandon, o mamă care a încercat să-și aducă aportul matern cât mai conștiincios cu putință, dar care știe și poate să-și în mâini propria suferință (ASL, un tip de scleroză în plăci) și să decidă asupra propriului curs al vieții; Kate Winslet, fiica cea mare, mereu în căutarea perfecțiunii proprii și a celorlalți; Mia Wasikowska, mezina familiei, lesbiană, bipolară, cu serioase probleme în a-și manageria egoismul și personalitatea; Sam Neill, soțul-medic care trebuie să se lase purtat de conștiința profesională, în detrimentul sentimentelor personale, pentru a putea da curs iubirii și datoriei față de soția sa; Anson Boon, nepotul teribilist, care nu se dă în lături de la niciun tip de experiență și care are curajul frumos de a-și înfrunta familia și de a-și alege propriul drum din viață. Apoi, vin anexele familiei – Lindsay Duncan, prietena din copilărie a mamei, figură interesantă și o completare a familiei; Rainn Wilson, soțul fiicei celei mare și tatăl nepotului, un bărbat mereu în căutarea forței interioare pe care să le-o arate și celor din jur, dar care nu reușește decât să fie un plictisitor exponent al vârstei mijlocii; Bex Taylor-Klaus, cea mai ruptă de sânul familial, iubita mezinei, fata-băiat cu o putere a personalității, dar și cu o frumusețe spirituală complet răvășitoare. Iată, deci, tabloul perfect al unui cămin deloc lipsit de defecte, încărcat de frustrări reprimate, de dorințe nespuse, de nerealizări din trecut, dar plin și de viață, de iubire, de inimă și suflet. Cam despre asta e vorba, în mare, în Blackbird-ul lui Roger Michell.
Despre asta și despre faptul că odată ce o persoană a luat o decizie legată de viața ei (sau de moartea ei, în acest caz), nu avem voie, nu avem dreptul să ne așezăm în calea acelei persoane și a deciziilor sale, indiferent dacă ne este rudă sau nu. Cu atât mai mult cu cât ne simțim să o facem dintr-o datorie egoistă față de noi înșine, pentru simplul motiv că nu suntem pregătiți. Filmul acesta cred că ne arată cel mai bine cât de importantă este iubirea (nu cea erotică, ci cea real, care nu se poate explica în cuvinte) într-o familie, între oameni de diverse vârste și categorii sociale. Și mai este despre acceptarea pierderii luptei cu boala, despre acceptarea nevoii cuiva de a merge mai departe, în ciuda dragostei noastre pentru el/ea. Iar atmosfera semi-apăsătoare și semi-luminoasă din Blackbird ajută privitorul să cearnă toate aceste informații și să le așeze la locul lor cuvenit în logica personală. Vorbim de o mică bijuterie cinematografică necesară, mai ales în aceste timpuri tulburi, desfășurate sub semnul bolii, al nesiguranței și al Morții care pândește calm și nedușmănos din nenumărate unghere.
În goana mea după înțelegerea finalului iminent al omului, Blackbird m-a făcut să percep mult mai bine relația pe care trebuie să o avem cu muribunzii. Mi-a dat siguranța alegerilor mele în raport cu moartea celor dragi din ultimul timp, mi-a subliniat faptul că am făcut bine să le respect dorința de a nu mai rămâne în universul concret pământesc, în ciuda durerii mele. Să iei un bătrân (bunic sau bunică) de mână în momentele de agonie fizică și să-l asiguri că nu e nicio problemă să se desprindă, să plece, este foarte important și cred că face mai bine sufletului acelei persoane decât orice medicament calmant și decât oricare alt tip de alinare spirituală.
Jocul uneia dintre actrițele mele preferate, Susan Sarandon, interpretarea ei plină de înțelesuri adânci (reluând parcă rolul ei din Stepmother, de acum aproape 30 de ani), privirile înțelepte, resemnate, în care frica alternează cu iubirea și liniștea eternă supremă, m-au convins mai mult decât orice carte, decât orice paragraf dedicat trecerii dincolo. Iar finalul filmului nu a făcut altceva decât să-mi aducă un zâmbet împăcat și silențios pe buze și în suflet, căci a reprezentat stingerea finală atât de profund și de bine conturat, încât nu mai este nevoie de alte cuvinte descriptive. Doar atât – vedeți Blackbird. Trăiți-l, simțiți-l, înțelegeți, acceptați, acceptați-VĂ! Și mergeți mai departe în viață.
Filmul va avea premiera la cinema din 19 februarie 2021, fiind distribuit de Happy Cinema, iar spectatorii din România îl pot viziona și online pe platforma de streaming https://play.happycinema.ro/
Nota: 10/10
(Surse foto: https://thepeoplesmovies.com/, www.imdb.com, www.hollywoodreporter.com)
