Vinovatul / The Guilty (2018)
Regia: Gustav Möller
Cu: Jakob Cedergren, Jessica Dinnage, Omar Shargawi, Johan Olsen, Jakob Ulrik Lohmann
Gustav Möller reușește cu un buget redus și o idee genială unul dintre cele mai bune filme pe care le-am vizionat în ultima jumătate de an. Și nu este numai opinia mea, pelicula reprezentând propunerea Regatului Danemarcei la premiile Oscar. Într-un decor minimalist, un call center unde se primesc apeluri de urgență, care în multe scene este redus doar la figura lui Asger Holm (Jakob Cedergren) și a monitorului cu harta pe care sunt localizate persoanele care au apelat serviciul, Vinovatul reușește să țină publicul ancorat în acțiune numai prin intermediul imaginației. Un joc incredibil de ingenios de-a șoarecele și pisica, unde rolurile se schimbă pe parcurs, finalul sustrăgându-se de câteva ori așteptărilor.
Deși în primele cadre protagonistul, Asger, pare calmul întruchipat, la distanță de doar câteva apeluri începe să se resimtă tensiunea interioară a acestuia. Transmisă inițial doar prin câteva semne subtile, perfect inserate de regizor în economia scenelor – un pahar cu apă pe care camera zăbovește preț de câteva clipe, o privire uitată într-un alt loc decât aici, o mângâiere a mâinii în locul unde o verighetă strigă după partenerul lipsă, aceasta ia proporții odată cu un apel codat al unei femei care pare că fusese răpită. Atenție la pare, care este cheia întregului joc. Intențiile bune par că animează întreaga acțiune, însă ele iau o turnură diferită în funcție de context. Și pe măsură ce fiecare pare se dezvăluie, Asger mai pierde puțin din echilibrul fragil pe care l-am observat inițial.
Contextul va fi elucidat doar la final, la finalul acestui puzzle imaginar și imaginat de fiecare spectator, pentru că acolo unde personajele lipsesc, avem numai voci și sunete de fundal, fiecare este liber să își imagineze cum dorește ceea ce se petrece dincolo de receptor. Ca și dialectică a vinei, care consider că este miza întregului act artistic în Vinovatul, mi-a adus aminte două dintre periculele lui Alejandro González Iñárritu, un regizor pe care îl admir foarte mult, Biutiful și 21 Grams. Însă Möller reușește un demers asemănător cu mult mai puține resurse, atât materiale, cât și umane și financiare.
Pe măsură ce Asger crede că înțelege situația în care se află femeia care a sunat, Iben, tensiunea ia proporții și realizăm că personajul nu vrea să salveze numai femeia în cauză, ci și pe sine. Din câteva apeluri care există dincolo de cele de la 112, aflăm că Asger urmează să se prezinte la tribunal a doua zi, în cadrul unui proces. Încă nu știm dacă este victimă sau acuzat. Cursa contra cronometru se derulează amețitor, în scena virtuală făcându-și apariția doi copii mici, dar și soțul lui Iben și doi prieteni polițiști ai operatorului. Rolurile care par clar delimitate încep treptat să se schimbe, iar victimele încep să semene a călăi.
Într-o lume care a devenit prin excelență mișcare, 85 de minute în care un singur protagonist, care pe măsură ce acțiunea se precipită se izolează și mai mult, plecând din sala mare a call center-ului și retrăgând-se într-o cameră goală, cu jaluzelele trase, reușește să producă tensiune și să aducă adrenalina publicului la cote destul de ridicate este fără îndoială un succes. Trăiești alături de Asger fiecare apel, aștepți să sune sau să răspundă cel apelat, îți imaginezi cum curge ploaia pe duba în care Iben gonește alături de pretinsul răpitor și parcă vrei să dai o fugă afară din sală să vezi dacă nu cumva poți ajuta cu ceva.
Te simți legat de mâini și de picioare atunci când apelul se întrerupe și nu știi cum să faci să mergi la micuța Thilde, fiica lui Iben, care a rămas singură acasă cu fratele Oliver, și crede că mami nu mai revine. Șerpii au fost alungați, dar cine este de fapt Marele Șarpe? Sub chipurile dragi, nebunia se ascunde vicleană, iar dreptatea nu mai este la fel cum o știm. Ceea ce începe cu un apel, se și închide cu unul. Un Quo vadis acolo unde Dumnezeu se lasă așteptat, în locul în care nimeni nu mai poate ajuta pe nimeni, unde fiecare este pe cont propriu.
Un film distribuit de Bad Unicorn.
