Il buco (2021) – Grota
Regizor: Michelangelo Frammartino
Arta poate fi redată prin puține cuvinte și multe imagini, poate să revolte sau să dea la iveală cele mai mari frici ale umanității, poate să ne transpună în spații mistice și să ne aducă exact acolo de unde am pornit: din geneza noastră. Și poate să ne învețe cum să admirăm frumusețea celor mai mici detalii. Exact de acest sentiment al esteticului perpetuu am avut parte de-a lungul vizionării peliculei „Il Buco”, film semnat de renumitul regizor Michelangelo Frammartino, cu actorii Paolo Cossi, Jacopo Elia, Denise Trombin.
Să ne înțelegem de la bun început că „Il Buco” e un film pe care să-l privești prin poezia din construcția sa. Da, este un demers cinematografic foarte liric, în care imaginea ține loc de cuvinte. Ne aflăm la mijlocul perioadei de boom a Italiei, undeva în anii `60, când această țară devastată de război și pustiită pare să se avânte cu o forță titanică spre un viitor capitalist. Pe de o parte, avem nordul profund industrializat, în care apare cel mai mare zgârie nori, iar la polul opus, într-un anacronism organic se află sudul sărac, impregnat de misticism și de tradiție.
Italia lui Frammartino pare să fie un loc în care credința se întâlnește cu progresul, iar o mână de speologi temerari vor să înceapă o călătorie în adâncuri, în cea mai mare grotă din sudul Europei, aflată în inima zonei calabreze. Grota Bifurto pare să fie o adevărată metaforă a coborârii la origini, deoarece speologii pornesc într-o misiune spre miezul regiunii Calabria, locul în care sătenii taie porcul cu nonșalanță, iar femeile ies la balcoanele minuscule ascultând valurile unei mări furioase.
Frammartino captează aceste mici piese puzzle ale mediului rural, ducându-și spectatorul într-o călătorie sociologică, dacă vreți, transformând pelicula într-o adevărată bijuterie culturală. Personajele care preferă tăcerea par să fie doar mici puncte de reper pe această hartă a călătoriei spre sud, dar menirea lor e să ne amintească despre problemele discursului colonizator.
Însăși regizorul a recunoscut într-un interviu că unul dintre scopurile filmului „Il Buco” e să lupte cu „pasivitatea forțată a spectatorului”, cel care consumă filmografie de masă, rămânând cu aproape nimic. Pelicula sa e despre dimensiunea profanatoare a progresului, iar venirea speologilor poate fi asemuită cu acele cruciade de cucerire a pământului sfânt. Grota pare să fie o ultimă zonă în care piciorul de om nu a ajuns, iar localnicii încep să simtă impactul emoțional al acestei „invazii”.
În speță, figura păstorului singuratic ajuns pe pat de moarte ne aduce în față impotența elementului natural în fața a tot ce e străin, ce nu se găsește organic. Vedem asta întipărit în respirația sa, pe chipul său, în mișcările sale ostenite.
Nu pot să nu subliniez faptul că „Il Buco” e o bijuterie din punct de vedere a filmărilor, proces condus de veteranul director de imagine Renato Berta. Cadrele lente, focalizarea cu lentile pe exact marginea abisului, accentul macro pe diferite elemente (de exemplu, vena care se zbate pe mâna păstorului) – toate dau filmului o greutate.
„Il Buco” e un film meditație despre nevoia noastră galopantă de a distruge fina barieră dintre trecut și viitor, credință și modernitate, un film despre frumusețea naturii rămase virgine și despre dorința omului de a-i viola integritatea.
Disponibil în cinematografele din România din 29 iulie, distribuit de Independența Film.
Nota: 10/10
(Disponibil pe lemonde.fr, geo.fr)
