Bande à part (1964)
Regia: Jean-Luc Godard
Distribuția: Anna Karina, Claude Brasseur, Danièle Girard, Sami Frey, Claude Brasseur
Filmele lui Jean-Luc Godard aparțin unei categorii de filme despre care este de multe ori mai interesant să discuți decât să le vezi. Nu aș vrea ca această afirmație să sune prea peiorativ, nu asta este intenția, mai ales că iubesc discuțiile despre filme. În plus, ‘Bande à part’ este un film care oferă multe motive de plăcere spectatorilor, chiar dacă este și el împânzit de elemente de cinematografie inovativă și de excentricități, așa cum sunt cam toate filmele lui Godard din anii ’60.
Godard adaptează în ‘Bande à part’ un roman polițist al scriitoarei americane Dolores Hitchens. Nu am citit cartea, dar bănuiesc că este vorba despre o adaptare destul de liberă, căci acțiunea filmului se petrece în Franța, pe străzile Parisului și în apropierea capitalei franceze. Doi spărgători (Franz – Sami Frey și Arthur – Claude Brasseur) planifică să jefuiască o vilă din suburbii, implicând-o pe tânăra Odile (Anna Karina) pe care o cunosc la un curs de limba engleză. Planificarea este cât se poate de neprofesională, și datorită naturii eroilor, dar mai ales deoarece că pe regizor pare că nu prea îl interesează intriga polițistă, ci mai degrabă relațiile de flirt între cei trei tineri, care constituie un triunghi romantic foarte tipic pentru Noul Val francez.
Jean-Luc Godard a dorit ca prezența să fie vizibilă de-a lungul întregului film. Rezultatul este un film de acțiune foarte mediocru, o poveste de dragoste între tineri care cucerește datorită actorilor, și în special un film de Godard. Asta este clar de la generic în care își caligrafiaza numele ca Jean-Luc Cinema Godard, trecând prin crearea unor scene de antologie citate în multe alte filme mai târziu (aici găsiți sursa de inspirație pentru dansul celebru din ‘Pulp Fiction’ al lui Tarantino) și folosirea intensă a comentariilor off-screen pentru a descrie stările sufletești ale eroilor, și până la artificii extreme ca atunci când banda sonoră este complet tăiată într-o scenă în care eroii își propun să păstreze ‘un minut de tăcere’.
Indicațiile regizorale pentru cei trei actori în rolurile principale sunt un minim de expresie emoțională. Reținere și timiditate specifică vârstei? Poate. Dar cei trei actori, și în special Anna Karina radiază tinerețe și expresivitate, și reușesc să transmită emoție parcă în pofida indicațiilor regizorale. Muzica lui Michel Legrand este memorabilă, cinematografia alb-negru (era încă mai ieftină decât pelicula color?) se potrivește și ea foarte bine. La 55 de ani după realizare, ‘Bande à part’ are șanse să placă atât cineastilor amatori de filme de artă, cât și unui public mai larg, în căutare de emoții și divertisment, chiar dacă părțile de artă și de divertisment nu se leagă perfect una de cealaltă.
