Halt auf freier Strecke (2011) – Oprit din drum
Regia: Andreas Dresen
Distribuţia: Milan Peschel, Steffi Kuhnert, Mika Seidel, Bernhard Schutz, Talisa Lilli Lemke, Ursula Werner
Guest post by Andreea-Movies as Mentors.
Pentru câteva minute, timpul pare să se oprească şi un vid imens se creează pentru a oferi posibilitatea conştientizării situaţiei. Cu această ruptură în timp, începe noul film regizat de Andreas Dresen, regizor german cunoscut pentru filme ca Whiskey with Vodka, Cloud 9, Grill Point sau Night Shapes, dar şi pentru nenumăratele premii internaţionale. Dresen revine de data aceasta cu o dramă întâlnită tot mai des în societatea noastră, dar de care nimeni nu se interesează îndeajuns, preferând să îndepărteze posibilitatea unei asemenea drame din propria viaţă.
Frank, un bărbat de numai 40 de ani, este diagnosticat cu o tumoare pe creier care nu poate fi operată, medicul informându-l că mai are doar 3 luni de trăit. „Oprit din drum” la vârsta la care se presupune că viaţa abia reuşeşte să capete un sens, Frank trebuie să găsească o modalitate de a suporta gândul finalului prematur, aceasta fiind probabil una dintre ideile ce ajung să fie tolerate si acceptate cel mai greu de către o fiinţă umană. Aşadar, filmul ne poartă prin procesul instalării morţii, urmând îndeaproape cei cinci paşi descrişi de specialista în psihiatrie, Elisabeth Kubler-Ross, în cartea On Death and Dying (1969): izolarea, furia, îndoiala, depresia si acceptarea. Povestea nu trasează neapărat limitele dintre aceşti paşi, deoarece, în asemenea momente, oamenii trec prin diverse stări emoţionale, iar crearea unor scene clar delimitate emoţional devine aproape imposibilă. Totuşi, amalgamul de situaţii şi sentimente scoate în relief importanţa unei familii şi solidaritatea dintre membrii acesteia. În prezenţa acestei tragedii, Frank are şansa unei familii puternice, care îşi sacrifică ultimele puteri pentru a-i oferi suportul necesar.
Dresen se distinge prin stilul său realist, apropiat de documentar uneori, dar şi prin improvizaţia utilizată în filmările sale. Cum deja ne-a obişnuit în celelalte filme, Dresen nu foloseşte un scenariu clasic; totul se bazează pe cercetare, realizată împreună cu scenaristul Cooky Ziesche. Cadrele medicale sunt personaje reale, ceea ce adaugă autenticitate, căci dramatismul subiectului ales de regizor este mult prea mare pentru a mai permite adăugarea melodramei din partea actorilor profesionişti sau a scenelor gândite în prealabil. Prima secvenţă a filmului, care în realitate a durat 40 de minute, este de un dramatism extraordinar: medicul, care este obişnuit să dea astfel de veşti de câteva ori pe zi, dă dovadă de calm şi empatie; totuşi momentele de tăcere sunt greu de suportat, iar dorinţa unui cuvânt, oricât de mic şi neînsemnat, devine de nestăvilit. Aici se observă capacitatea lui Dresen de a-şi observa atent protagoniştii, de a fixa camera asupra unui personaj, asupra unei situaţii, până în momentul în care esenţialul este descoperit si extras, deoarece regizorul nu urmăreşte neapărat transmiterea unui mesaj printr-un film, ci mai degrabă descoperirea lui pe parcurs. (Andreas Dresen în Goethe.de)
Echipa de producţie, prin întreaga muncă depusă în realizarea acestui film (o echipă formată din 7 oameni), şi protagoniştii par să parcurgă aceeaşi direcţie: descoperirea unei modalităţi de a rezista în faţa morţii, de a trăi încă trei luni fără a pierde statutul de fiinţă umană raţională. Colaborarea se observă pe tot parcursul filmului, spectatorul fiind doar un intrus în acest demers. Regizorul urmăreşte să descopere motivul propriei creaţii, împreună cu Frank sau prin intermediul acestuia, tocmai pentru că un film nu este realizat pentru că există toate răspunsurile, ci pentru a descoperi ceva (Andreas Dresen în Goethe.de).
Realismul pur inundă întregul film, spectatorul găsindu-se lipsit de apărare în faţa unor scene cu care nu este obişnuit. Fizionomia actorilor ce îi interpretează pe Frank sau pe soţia acestuia, Simone, vin să întărească ideea de universalitate a situaţiei: chipuri obişnuite, care oferă o bază reală întregii poveşti (spre deosebire de filmele americane ce reuşesc să aducă pe marele ecran o figură drăguţă pentru orice situaţie – a se urmări în special ecranizările realizate după întâmplări adevărate!).
Stilul documentar oferit de Dresen aduce aminte de un alt regizor contemporan, de origine daneză de data aceasta, Jon Bang Carlsen, a cărui metodă constă în a recrea în faţa camerei scene pe care personajele sale, absolut reale, le-ar fi putut trăi sau pe care regizorul le-a observat în prospecţie. Iar dacă ne gândim la unul din scurtmetrajele sale, Before the Guests Arrive (1986), observăm un motiv comun ambelor poveşti – trecerea timpului: indiferent de cum decidem să ne petrecem ultimele luni din viaţă, trebuie să ţinem cont de timpul care trece, dar care nu întreabă! Ticăitul unui ceas se poate distinge pe toată durata filmului, prezent chiar şi după moartea lui Frank, acest moment având rolul de a confirma ceea ce protagonistul descoperise încă de la începutul filmului când, la masa fiind, îşi vede familia discutând despre evenimente ce aveau să aibă loc după trecerea lui în nefiinţă. Această idee este confirmată si de fiica acestuia, care deţine ultima replică in film, o replică plină de substanţă care are rolul de a evidenţia continuitatea pentru cei în viaţă.
Filmul priveşte situaţia din perspective diferite. În primul rând, îl avem pe Frank care nu poate accepta moartea, deoarece îl desparte de familie, dar şi pentru că îi fură demnitatea. Şi aici, aş putea spune că îmi aduce aminte de Domnul Lăzărescu din Moartea Domnului Lăzărescu (2005), în regia lui Cristi Puiu. Inteligenţa îl oprea pe Domnul Lăzărescu să se supună realităţii medicale. La fel, Frank, întâi prin glas şi apoi cu ajutorul privirii, încearcă din răsputeri să-şi apere drepturile, chiar dacă, în cele din urmă, boala demonstrează că e mai puternică. În al doilea rând, avem familia care trebuie să înveţe să accepte un soţ şi un tată cu mult diferit de cel dinainte, dovedind solidaritate şi iubire. Relaţia dintre cele două părţi, tatăl pe de o parte şi mama cu copiii de cealaltă parte, trece prin etape diferite pe parcursul filmului, de la tandreţe la deznădejde, de la conflict la acceptare, cu rol de pregătire pentru inevitabilul sfârşit.
Bazat pe realism şi pe un stil documentar, filmul reprezintă exact tipul de cinema preferat la festivalurile de film (drept dovadă stă premiul Un Certain Regard, Cannes 2011, alte 11 premii si 9 nominalizări). Aşa cum spuneam mai sus, filmul aminteşte într-un fel de Moartea Domnului Lăzărescu. Totuşi, spectatorul se va raporta diferit la cele două filme: dacă pentru domnul Lăzărescu compasiunea şi empatia cresc o dată cu încheierea călătoriei, iar spectatorul doreşte salvarea acestuia căci calvarul la care a fost supus protagonistul este de neconceput, în cazul lui Frank prezentarea situaţiilor limită, starea psihică a protagoniştilor, degradarea atât fizică, cât si mentală, determină spectatorul să o înţeleagă pe Simone atunci când îşi doreşte ca tot acest chin să ia sfârşit.
Spectatorul trebuie să fie pregătit pentru o lecţie de viaţă cu un final cunoscut încă de la început. Din acest punct de vedere, nu avem de-a face cu un film obişnuit în care conflictul oferă posibilitatea alegerii sau un film care spune ceva despre viaţă şi, în acelaşi timp, ceva despre cinema, aşa cum vedea Truffaut filmul. „Oprit din drum” este o poveste ce, pur şi simplu, ne opreşte din propriul drum pentru a ne prezenta o realitate ce poate deveni cândva a noastră, iar, din această perspectivă, este un film ce îşi atinge scopul.
Notă: 7.5/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=1Ip6qpaOtZk’]
1 comment