Gilda (1946)
Regia: Charles Vidor
Distribuția: Rita Hayworth, Glenn Ford, George Macready
‘Gilda’ a fost unul dintre marile succese ale anului cinematografic 1946. A fost proiectat la primul festival al filmului de la Cannes și a avut chiar și o bombă atomică numită după el (sau după ea, mai exact). Regizorul filmului era Charles (Karoly) Vidor, unul dintre cineaștii de origine maghiară care au ajuns la Hollywood în prima jumătate a secolului 20 și au contribuit imens la progresul industriei cinematografice și la formarea gustului publicului american și internațional. Dacă suntem de acord cu opinia că un film, ca orice altă lucrare de artă, este un dialog între obiectul artistic și consumatorul lui, atunci chiar dacă imaginile și sunetul filmului ‘Gilda’ au rămas aceleași, spectatorii sunt cu totul alții, la câteva generații după ce bunicii sau străbunicii lor au văzut acest film. Ce ne spune deci ‘Gilda’ nouă, spectatorilor anului 2020?
După personaje și după stilul de filmare avem de-a face cu un film noir. Precum în clasicul ‘Casablanca’, personajele principale sunt doi bărbați și o femeie care se întâlnesc într-un local luxos (un cazino ilegal, în acest caz) departe de America (Buenos Aires, în acest caz). Ca și în filmul lui Michael Curtiz, intriga de thriller (o afacere cu tungsten în perioada de speculă din timpul și de după al doilea război mondial) are importanță secundară. Atenția scenaristilor și a regizorului se îndreaptă în special spre relațiile triunghiului amoros format din fermecătorul escroc Johnny Farrell (intepretat de Glenn Ford), prietenul și patronul sau Ballin Mundson (interpretat de George Marcready) și fascinanta lui soție (interpretată de formidabila Rita Hayworth), femeia care aduce între cei doi bărbați istoria unei legături din trecut cu Johnny. Intriga polițistă este banală și miroase mai mult a pretext. Povestea de dragoste și ură dintre Gilda și Johnny are însă o puternică și modernă ambiguitate.
Rita Hayworth este fascinantă. Magnetismul, frumusețea și calitățile sale dramatice și vocale (deși în o parte dintre cântece vocea este dublată de Anita Ellis) fac ca nu numai bărbații, dar și întregul film să graviteze în jurul ei. Fascinația aceasta a rezistat perfect timpului. Personajul ei are consistență și se dezvăluie spectatorului treptat, câștigându-i empatia și justificându-se psihologic și moral. Glenn Ford îi dă replica într-un rol plin de farmec, care rămâne însă un mister din punct de vedere psihologic. Inserarea de voce off-screen nu ajută. Ce determina atitudinea lui față de Gilda? Devotamentul față de patronul-prieten care ii salvase viața, sau poate este vorba despre o aluzie la o relație homoerotica într-o perioadă în care subiectul era încă tabu la Hollywood? Este una dintre îndrăznelile timide ale filmului care era obligat să respecte codurile hollywoodiene ale anului 1946. Și totuși, cred că publicul de atunci a înțeles cel puțin la fel de multe cât cel de astăzi, și aici rezidă o parte din secretul succesului de casă al filmului in epocă. Astăzi, dacă s-ar face un remake, ar fi probabil vorba despre un film violent și plin de eroticism explicit. Nu ar fi neapărat însă și un film mai bun.
Nota: 6/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
