Arest (2019)
Regia: Andrei Cohn
Scenariul: Andrei Cohn și Alexandru Negoescu
Distribuția: Alexandru Papadopol, Iulian Postelnicu, Andras Hathazi, Liviu Pintileasa, Sorin Cociș
Să văd „Arest” nu a fost ușor, mai ales pentru că evit, de multe ori premeditat, subiectul comunismului în România. Poate că mi se pare că a fost abordat abuziv, sau poate că tocmai unghiurile de abordare (prea puține? prea fixe? prea lipsite de variație?) mă irită. Cert este că eu cred că istoria noastră recentă înseamnă mai mult, și altceva, nu doar atât.
Dar filmul acesta trebuie văzut. Așa greu cum mi-a fost, am rezistat până la capăt, cu toate că au fost scene și succesiuni de scene în care mai că îmi venea să părăsesc sala. Ce m-a ținut pe scaun a fost povestea, dar mai ales jocul. Pentru un film cu doi protagoniști, doi oameni închiși în același decor minimalist, timp de două ceasuri, „Arest” se înscrie, pentru mine, în rândul acelor lucruri fine la care rămâi cu gândul multe luni după ce le-ai văzut/trăit. Este un film din care citezi, cu o ușoară greață, dar cu un respect imens pentru regizorul care și l-a imaginat, pentru scenaristul care a scris replicile și pentru actorii cu o prezență incredibilă.
Inspirat, se pare, din cazul cât se poate de real al unui disident care a murit în arest, al doilea lungmetraj al lui Andrei Cohn (după „Acasă la tata”, 2015) spune povestea arhitectului Dinu Neagu (Alexandru Papadopol), care este săltat de pe o plajă de nudiști, unde se afla împreună cu soția și cei doi copii ai săi, de către doi securiști, și dus la București, fără să i se explice motivul sau circumstanțele.
În arestul miliției, Neagu este închis într-o celulă cu Vali (Iulian Postelnicu), un deținut folosit de securitate drept torționar, în schimbul unor facilități. La început, pare o glumă proastă: Neagu insistă că s-a comis o eroare și că nu ar deține nicio informație utilă, iar colegul său de celulă îi explică, senin, că îi va aplica o procedură standard, pe care o folosește cu succes, pentru a-l face să dezvăluie totul. Acest „tot” este neclar mai ales pentru intelectualul pus față în față cu o realitate complet diferită de cea cunoscută. Singura lui „vină” pare să fi fost că a ascultat Radio Europa Liberă, ocazional și împreună cu prieteni care veneau să îi viziteze familia acasă.
Situația se complică, însă, când Neagu nu cooperează și insistă că nu a comis niciun delict. Cu toate că pare să aibă toată răbdarea de pe lume, Vali începe să apeleze la metodele consacrate (și prefațate), iar tensiunea escaladează, până când devine de nesuportat. Ce m-a ținut la locul meu, deși cu dinții încleștați, până la finalul filmului, a fost o specie foarte ciudată de speranță: în dialogul celor doi, transpare adesea latura umană, iar accentul migrează de pe context pe aspectele personale.
Neagu și Vali vorbesc despre câte în lună și în stele. Despre gemul preferat, despre formații străine, despre femei sau despre condiția umană. Uneori, rolurile par să se inverseze, și deținutul-torționar mai urcă o treaptă pe scara socială, dovedindu-se informat pe subiecte surprinzătoare sau recitând versuri – să ne înțelegem, ca la serbările școlare, iar secvența în care îl corectează pe arhitect în privința „intonației” este memorabilă. În fiecare nouă scenă, am sperat că va exista o justiție poetică și că umanitatea va prevala. Că șuturile (întotdeauna aplicate cu adidașii în picioare, deși erau albi și se murdăreau iute de sânge) și legatul cu chingi de pat vor lăsa loc înțelegerii, sau unei soluții de scăpare ticluite cu grijă, de mintea clar de o istețime superioară a unui bărbat care, am crezut până spre sfârșit, nu merită soarta pe care i-a pregătit-o și i-a impus-o sistemul. De altfel, memorabilă este și scena în care Neagu urlă cât îl țin plămânii deja apăsați de coastele rupte, ca să convingă securiștii care ascultă că Vali își îndeplinește cu stoicism și dedicare misiunea.
Finalul m-a convins de contrariu. Este un final dur(eros); făcând un salt în timp și în realizări cinematografice deosebite, finalul pare să preceadă începutul „Morții domnului Lăzărescu”. Se petrece în aceeași cheie, a răcelii și nepăsării, a impasibilității „organelor” în fața tragediilor, a modului în care omul își pierde valoarea și este doar carne. Prin urmare, nu doar că filmul nu este recomandat minorilor, ci l-aș trece în categoria producțiilor rezervate celor cu tărie de caracter, care pot înțelege fără să rămână cu urme adânci, sau care pot transforma acele urme în bine.
Obișnuită fiind cu unul din cei doi actori principali, Alexandru Papadopol, în roluri mult mai light, mai puțin încărcate (mărturisesc că nici nu îl mai văzusem pe Iulian Postelnicu, scenarist al unor seriale ca „Las Fierbinți” sau „Mondenii”, jucând), nu pot să nu subliniez ce procent din impactul absolut al filmului se datorează prestației lor. Cei doi funcționează exemplar împreună, își dau replicile firește, fără urmă de artificial, iar absurdul situațiilor te face, sub puternicele impresii lăsate de jocul lor, să râzi și să îți înghiți lacrimile în același timp.
Scenariul „Arest” este semnat de Andrei Cohn și Alexandru Negoescu, iar imaginea, de Andrei Butică. Produs de Mandragora (reprezentată de Anca Puiu – și, coincidență?, producătoare „Moartea domnului Lăzărescu”, 2005) și distribuit de Iadasarecasa, a avut premiera națională la TIFF, pe 7 și 8 iunie, în cadrul Zilelor Filmului Românesc.
Văzut în cadrul Ceau, Cinema! – un festival de buzunar (20 iulie), unul dintre cele mai închegate și mai pline de sens evenimente de profil din România. Din 20 septembrie în cinematografe.
