Rien à perdre (2023)
Regia: Delphine Deloget
Cu: Virginie Efira, Félix Lefebvre, Arieh Worthalter
În anul în care împlinește 100 de ani, Institutul Francez din România dorește să-și reafirme angajamentul față de cinema, cineaști și cineaste, cinefili și cinefile. Astfel, Festivalul Filmului Francez 2024 a revenit în România pentru cea de-a 28-a ediție, între 21 și 31 martie, și se va desfășura în 13 orașe din țară: București, Cluj-Napoca, Timișoara, Iași, Arad, Brașov, Brăila, Constanța, Craiova, Sfântu Gheorghe, Sibiu, Suceava, Târgu Mureș. Prin Vertiges, organizatorii doresc să celebreze cinemaul ca motor într-o lume incertă, în schimbare și să vorbească despre importanța egalității de gen și a luptei împotriva violenței sexiste și sexuale, prin intermediul discuțiilor publice și al workshopurilor dedicate.
În secțiunea Competiția tinerelor talente – lungmetraj – am văzut unul dintre cele cinci filme de debut cu un parcurs festivalier impresionant, care vor concura pentru Premiul Publicului, Rien à perdre. Din distribuție au făcut parte Virginie Efira, Félix Lefebvre (prezent în sală), Arieh Worthalter.
Virginie Efira interpretează aici rolul principal al lui Sylvie, portretizând o mamă care luptă împotriva complexităților sistemului legal și birocratic pentru a-și recăpăta custodia fiului ei, plasat în grija statului în urma unui accident petrecut în timp ce ea era la serviciu. Această dramă socială proiectată la Un Certain Regard în 2023, marchează debutul lui Delphine Deloget în cinematografia de ficțiune, iar mobilul peliculei a pornit de la dorința de a explora consecințele unei prăbușiri familiale, declanșate de un incident domestic în care o tigaie a luat foc într-o noapte fatală.
Regizoarea pune în lumină lupta familială pentru a face față pierderii și adaptarea la provocările neașteptate ale vieții, iar narațiunea evoluează apoi organic, încorporând tema îngrijirii în plasament, dar pune în lumină, în același timp, și dificultățile prin care trec familiile monoparentale și separarea inevitabilă de cei dragi. Fără a oferi soluții sau modele, filmul prezintă situații kafkiene pe care le experimentează personajele principale atunci când luptă pentru drepturile proprii cu sistemul.
Filmarea în contextul pandemiei a prezentat numeroase obstacole, inclusiv membri ai echipei care au căzut la pat, înlocuiri de ultim moment și complicații logistice. Acest mediu a generat un sentiment constant de urgență, cu echipa de producție navigând atât prin zile liniștite, cât și prin zile tumultoase. Procesul de distribuire a fost meticulos, având ca scop mixul de actori experimentați cu persoane din medii diverse, inclusiv cei noi în actorie sau cu experiență predominantă în teatru. Despre asta a vorbit puțin în cadrul dialogului de după proiecte, unul dintre actorii principali invitați la cinema Elvira Popescu, Félix Lefebvre, cu scopul de a conferi autenticitate interpretărilor. Și cred că a reușit, deși există câteva scene destul de clișeice în film.
Aș fi sperat ca pelicula să ofere mai multe detalii din sistemul de plasament și îngrijire, pe parcurs aflăm destul de puține, și mai degrabă lucruri negative, astfel să pentru cineva care nu ar cunoaște deloc problematică, ar părea că sistemul este împotriva îngrijirii în familie sau plin de absurdități. Ceea ce nu este decât parțial adevărat. Pe de altă parte, am apreciat naturalețea jocului, mai ales în ceea ce îi privește pe ei doi copii, Sofiane și Jean-Jacques. Dacă ar fi să mă refer la mamă, aș spune că mai ales în prima parte nu a reușit deloc să pună în scenă grozăvia situației în care se afla, alegând mai degrabă să glumească pe marginea absurdului întâmplărilor, fără să ia măsuri concrete și responsabile de a rezolva situația. Un film foarte gălăgios, mai ales în prima jumătate, în care regizoarea a dovedit cu brio că lipsa de asumare din partea unora dintre părinți duc la situații care îi pun în pericol pe copii. În ciuda mesajului regizoarei și actorului prezent în sală de la cinema Elvira Popescu, aș spune că dragostea nu poate rezolva totul. Copiii au nevoie de un mediu stabil și de soluții responsabile. De un mediu în care se simt în siguranță. Lipsa regulilor sau deciziile adolescentine pe care le iau unii dintre părinți nu fac decât să agraveze lucrurile și să mențină o serie de comportamente care nu sunt tolerate de societate. Mai mult decât atât, chiar sunt sancționate. Fuga de la final nu poate fi o soluție reală. Faptul că unul dintre copii, Jean Jacques, se simte responsabil și vrea să rezolve o situație care îi depășește posibilitățile și vârsta mi se pare una dintre cele mai grave probleme. Faptul că mama într-o într-o astfel de situație luptă cu toate forțele numai pentru a rezolva situația unuia dintre copii, din nou mi s-a părut extrem de problematic.
Am avut senzația pe tot parcursul filmului că e de fapt mai mult de o luptă a sentimentelor mamei, o luptă în care să-și demonstreze sieși că poate face ce vrea atunci când sistemul produce erori. Realitatea ne demonstrează totuși altceva. În lupta cu sistemul, arsenalul nu poate fi constituit din emoții.
Văzut la Festivalul filmului francez.
Nota: 7,5/10
(Foto: festivalff.ro și Cristina Voinea)
