Zimna wojn (2018) – Cold War
Regia: Pawel Pawlikowski
Distribuția: Joanna Kulig, Tomasz Kot, Borys Szyc, Agata Kulesz
Pawel Pawlikowski continuă o tradiție de regizori de film remarcabili din a doua jumătate a secolului al XX-lea care au făcut din școala poloneză de film una dintre cele mai bune din Europa de Est, concurentă în valoare și număr de filme memorabile cu școala cinematografică sovietică. Andrzej Wajda, Krzysztof Kieslowski și tânărul Roman Polanski au realizat filme minunate în ciuda cenzurii comuniste, luptând și păcălind cenzura și folosindu-se de cinema ca mijloc de protest social și politic exprimat cu instrumentele artei. Au trecut 30 de ani de la căderea regimurilor comuniste din Polonia și din restul Europei, dar cineaștii din această parte a lumii continuă să se întoarcă obsesiv la acele vremuri. O fac acum dintr-o perspectivă diferită și fără constrângeri politice. Timpul vindecă rănile? Poate da, cel puțin în parte, dar există lecții de învățat, traume transmise peste generații și realități care perpetuează mentalitățile și care invită la gândire și dezbatere.
„Războiul Rece” (titlul original este „Zimna wojna”) este o poveste de dragoste neconvențională care are loc în vremuri tulburi. Wiktor (Tomasz Kot) este muzician și co-fondator al unei instituții muzicale pentru tinerii talentați care încearcă să promoveze folclorul autentic polonez – muzică și dans – în condițiile unei presiuni ideologice crescute. Zula (Joanna Kulig) este una dintre elevele sale, o fată tânără și frumoasă, abia iesita dintr-o adolescență tulbure. Legătura lor se opune tuturor convențiilor din cauza decalajului de vârstă, statutului social, nivelului cultural, regulilor puritane ale moralității. Polonia nu este un loc în care iubirea lor poate înflori. Aspirând să fie liberi, ei vor traversa Cortina de Fier în ambele direcții, fără a găsi fericirea sau realizarea nici măcar în Parisul anilor ’50. Imposibilitatea iubirii lor este cauzată de greutățile timpului sau de incompatibilitatea personală? Nu am primit un răspuns clar nici măcar după ultimul cadru al filmului.
Ce mi-a plăcut. Întregul concept cinematografic – imagine alb-negru, format de ecran ‘îngust’ – se potrivește bine cu povestea și citează cu respect cinematograful perioadei în care are loc acțiunea. Muzica este fabuloasă. Începe cu melodii folclorice autentice, continuă cu folclorul prelucrat amestecat cu imnuri către Stalin, gen care a fost promovat copios în țările comuniste la acel moment, trece la jazz și sansonete franceze pentru perioada petrecută de eroii filmului la Paris și se întoarce la sclipirile ‘muzicii ușoare’ de la începutul anilor 60 în Polonia. Muzica spune la fel de mult ca și povestea însăși despre perioada în care se petrece acțiunea. Decorurile și atmosfera sunt reconstituite în detalii, de la peisajul pustiit al Poloniei în 1949, trecând prin Berlinul din 1952 încă purtând cicatricile războiului, Parisul anilor ’50 supus vindecării americanizate și înapoi în Polonia sfârșitului anilor ’50 și a anilor ’60, cu versiunea proprie a Gulagului, dar și cu strălucirea falsă a vieții „normalizate” sub controlul comunist. Toate acestea sunt realiste și credibile. Mi-a plăcut mult și finalul.
Ce mi-a plăcut mai puțin. Deși atât Joanna Kulig, cât și Tomasz Kot sunt actori buni și performanțele lor individuale sunt bune, legătura lor nu mi s-a părut prea credibilă pe ecran. Greu de spus dacă lipsa lor de ‘chimie’ este intenționată sau nu, dar personajele nu par să se potrivească unul cu cealalt și povestea lor de dragoste, în afară de pasiunea carnală, pare la fel de rece că războiul care dă titlul filmului. Această lipsă surprinzătoare de vibrație diminuează impresia finală despre un film cu multe alte calități și care cu siguranță merită vizionat.
