Die Neue Zeit (2019)
Realizator: Lars Kraume
Distribuția: August Diehl, Anna Maria Mühe, Trine Dyrholm, Valerie Pachner
Filmele și serialele de televiziune despre artiști celebri nu sunt un material cinematografic ușor de abordat, cum poate pare la prima vedere. Marile personalități din istoria artei au fanii lor care au opinii greu de schimbat și periculos de contrazis despre viețile și personalităților idolilor lor. Istoricii și experții în artă verifică autenticitatea detaliilor biografice și compatibilitatea personajelor create pe ecran cu ceea ce se știe despre biografiile sau operele artiștilor. Cu atât mai dificilă este aducerea pe ecran a unei întregi mișcări artistice și a instituției care i-a dat naștere.
Aceasta ambițioasă antrepriză a fost asumată de regizorul și co-scenaristul german Lars Kraume care a creat în 2019 mini-serialul ‘Bauhaus – A New Era’ (în germană ‘Die Neue Zeit’). Mie rezultatul mi s-a părut puțin surprinzător. Lars Kraume și echipa sa au reușit să aducă pe ecran o detaliată și veridică descriere a contextului politic și social în care a luat naștere în Germania proaspăt ieșită din primul război mondial curentul Bauhaus și de asemenea a creat o frumoasă poveste de dragoste, credibilă artistic chiar dacă este contestată de biografii riguroși. Serialul spune însă mai puțin despre mișcarea care avea să revoluționeze arta și arhitectura, creând o fuziune între industrial și estetic care stă la baza a ceea ce astăzi numim design. Dar, în definitiv, este vorba despre un serial de ficțiune și nu despre unul documentar, așa încât avem destul de multe motive să căutam să vedem ‘Bauhaus – A New Era’ în calitate de simpli amatori de televiziune de calitate.
Serialul acoperă prima perioadă din istoria scolii de artă și a mișcării artistice Bauhaus, perioada dintre 1919 și 1925, în care sediul școlii s-a aflat la Weimar. Walter Gropius (interpretat de August Diehl) înființează aici, cu sprijinul unui ministru liberal al culturii, o instituție care avea ca scop să reprezinte curentele progresiste și avangardiste din cultura germană, deschizând-o spre restul lumii, combinând în același timp idealurile artistice cu cele sociale: viață dedicată creației, artă și meșteșuguri pentru mase, refuzul convențiilor și al tradițiilor rigide. Așa cum apare în film, orașul Weimar reprezintă efervescența dar și contradicțiile sociale și politice ale unei Germanii ieșite înfrântă din război, în care se confruntau extremismele și în care conservatorismul încercă să limiteze sau chiar să anihileze avangarda. Aceasta, la rândul ei, era segmentată între adepții expresionismului, care deja se manifestase în deceniile dinainte de primul război mondial, și al artei abstracte, minimaliste, industrializate, promovate de Gropius.
O mare parte din film se concentrează însă pe povestea de dragoste, în mare măsură neconsumată, dintre directorul scolii și liderul mișcării și una dintre studentele sale, Dörte Helm (interpretata de Anna Maria Mühe). Este vorba despre o artistă minoră, provenită dintr-o familie conservatoare, care se va debarasa treptat de prejudecați și va deveni simultan oponenta și stimulatoarea prudentului Gropius, dar și muza și interesul său sentimental. Legătura aceasta, probabil fictivă, devine axul principal al acțiunii, și furnizează motivația multora dintre deciziile atribuite lui Gropius, atât ca director al scolii cât și ca artist și arhitect. Povestea este relatată prin flash-back-uri, sub pretextul unui interviu pe care arhitectul, devenit faimos și stabilit în Statele Unite, îl dă revistei Vanity Fair cu multe decenii mai târziu. Reportera este interesata de aspectul romantic mai mult decât de artă, design, și arhitectură, și acest interes este transferat și structurii narative a serialului.
Narațiunea captează câteva dintre aspectele principale ale Germaniei imediat după înfrângerea în primul război mondial, cu contradicțiile care aveau să ducă în răstimp de 14 ani la prăbușirea democrației și ascensiunea nazismului. Efervescența creatoare a scolii de arte și mesteguri este și ea foarte bine prinsă, la fel dificultățile și contradicțiile dintre viziunea artistică liberală și cea conservatoare instituțional, în aspecte cum ar fi egalitatea accesului la cursuri a femeilor. August Diehl și Anna Maria Mühe interpretează excelent cele două roluri principale, descriind o legătură profesor – studentă problematică moral chiar și cu un secol în urmă, dar care capătă semnificație și se încarcă de emoție în contextul poveștii. Mai sunt multe interpretări actoricești semnificative, dar nu vreau să o las nemenționată pe cea a lui Sven Schelker în rolul ezotericului profesor Johannes Iten, adjunctul lui Gropius în prima perioadă a Bauhaus-ului.
Mișcarea a încercat să se păstreze în afara politicii, să devină un câmp de creație și un model de progres artistic și social într-o Germanie plină de conflicte. Ca instituție, este evident că a eșuat. Se vede asta și în serial, care acoperă prima etapa a istoriei sale, și știm că școala și-a schimbat parțial direcția după ce a părăsit-o în 1928 Walter Gropius și s-a închis în 1933, după ascensiunea naziștilor la putere. Principalii ei promotori au emigrat, și-au răspândit ideile și au creat artă, meșteșuguri și arhitectură în întreaga lume. Stilul și concepțiile au supraviețuit școlii și au influențat arhitectura și arta secolului care a urmat. Serialul ‘Bauhaus – A New Era’ prezintă un punct de vedere al începuturilor mișcării, este bine realizat și jucat și, chiar dacă nu are rigurozitatea unui documentar, merită să fie vizionat.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, ZDF.com)
