Diplomacy (2014) – Diplomație
Regia: Volker Schlöndorff
Scenariul: Cyril Gely (piesa teatru), Cyril Gely si Volker Schlöndorff (adaptarea)
Distributia: André Dussollier (Raoul Nordling), Niels Arestrup (Général von Choltitz), Burghart Klaußne (Hauptmann Werner Ebernach)
Diplomatie este un film pe care va indemn – cu toata raspunderea – sa il vedeti!!!
Pentru ca recreaza cu talent si devotament un moment extrem de dramatic al istoriei celui de-al doilea Razboi Mondial.
Cu talent, pentru ca ridica pe ecran, piesa de teatru a lui Cyril Gely, pusa in scena la Théâtre de la Madeleine in 2011 – intr-o maniera cinematografica impecabila, cu mijloace economic-dramatice, astfel incat ochiul spectatorului devine una cu ochiul camerei de filmat. Spectatorul din sala de cinema simte ca participa in Hotelul Meurice din Paris, in noaptea care precede un 24 august 1944 problematic, alaturi de Generalul Dietrich von Choltitz si de consulul Suediei – Raoul Nordling, la scrierea uneia dintre cele mai dramatice pagini ale istoriei. Si asa cum s-a intamplat de multe ori in istoria omenirii, cuvintele sunt acelea care schimba cursul faptelor. Cuvintele si intuitia psihologica … ceece ne duce la Diplomatie! Nu spun ca rezultatele au fost mai mereu bune sau benefice … ca in acest caz.
Cu devotament, pentru ca Cyril Gely – autorul piesei de teatru si Volker Schlöndorff (regizorul filmului), au creat un scenariu care fidelizeaza ideea aceasta a manipularii psihologice prin cuvinte, prin Diplomatie! Si fara cei doi mari actori, protagonisti de pe scena Teatrului Madeleine, probabil ca atmosfera nu ar fi putut fi recreata, pentru ca Niels Arestrup si André Dussollier sunt de neinlocuit in pielea celor doua personaje cheie!
Trebuie sa spun ca am vazut cu multi ani in urma filmul lui René Clément, adaptarea cartii lui Larry Collins si Dominique Lapierre – “Is Paris Burning?” sau “Paris brûle-t-il?” din 1966, impresionant si cu o distributie de zile mari, printre actori numarandu-se Jean Paul Belmondo, Charles Boyer, Leslie Caron, Jean Pierre Cassel, George Chakiris, Alain Delon, Kirk Douglas, Glenn Ford, etc. Desigur, un film-document important artistic si istoric (mai ales in acei ani), care aduce insa, in fata publicului aspectele profunde si contorsionate politice ale momentului, fatetele pline de umbre si intrebari ale actiunilor diferitelor factiuni ale rezistentei franceze (comunisti, gaulisti) privind salvarea inestimabilei comori pe care o reprezenta Parisul. Un film in care Parisul este personajul principal, care tine prim-planul si protagonistii uita parca uneori ce ii leaga si care este scopul lor comun.
In “Diplomatie” – sigur ca Parisul este personajul principal – dar intr-un fel voalat – este un personaj viu-bolnav, in organismul caruia au fost plantati virusi criminali: podurile i-au fost minate, la fel si canalizarile subterane principale, Notre-Dame si toate obiectivele centrale la fel, in Piata Concorde 3 tone de explozibil asteapta sa fie detonate, picioarele de la Tour Eiffel sunt incaltate cu ghete explozibile … Arcul de Triumf este virusat … Opera asijderea …
Da, in “Diplomatie”, Parisul este – conform mintilor si vointei in delir criminal al celor ce se vad in situatia finala de a pierde Marele Razboi – un bolnav condamnat la moarte, in speranta salvarii Marelui Reich.
Dar, in “Diplomatie”, personajele principale sunt oamenii, cei doi inclestati intr-o discutie apparent calma, aparent senina, dar incarcata subteran, cu ecploziv psihologic.
Pe de o parte cinismul cutremurator al acestui general hitlerist, asasinul victimelor de la Sevastopol, hotarat sa arunce in aer Parisul, sa il distruga asa cum au fost distruse orasele Germaniei, sa execute ordinul pe care l-a primit, fara remuscari, fara indoieli, fara responsabilitate, subordonat ierarhiei, fara ezitari si intrebari legate de limita moralitatii ordinelor criminale. “Am primit un ordin, il execut!”
Pe de cealalta parte, Raoul Nordling (Raoul, nume predestinat intru bine? Ma refer aici la Raoul Walenberg), consulul general al Suediei, care spune ca a venit la Generalul Dietrich von Choltitz “in nume propriu”, atat ca iubitor al Parisului si al comorilor sale de cultura, cat si ca vizionar al viitorului pe care il va avea Germania, dupa razboi, in calitate de vecin al Frantei, dar si in calitate de ucigas al Parisului. Persuasiv, siret precum sarpele inteligent la panda, precum paianjenul care isi construieste si desfasoara panza, Nordling incepe a planta capcane in mintea generalului german. Pare a renunta la un moment dat, pare a ceda in fata obtuzitatii si incrancenarii teutone… Pare doar, pentru ca Nordling scoate inca un as din maneca, psihologic el stie ca acesta ar putea fi castigator. Von Choltitz are sentimente reale pentru sotia sa si copiii sai, dintre care cel mai mic are abia 4 luni. Prin urmare. Nordling ii aminteste istoria biblica a lui Avrahaam, care a fost gata sa asculte porunca Domnului si sa isi ucida fiul, pe Isaac! Mintea nemtului intra intr-un travaliu, samanta a fost plantata. Se revolta asupra lui Nordling, adica cum, ii aduce pilda unui evreu? I se cere sa isi renege educatia, predecesorii, razboiele purtate si castigate? Dar samanta a fost plantata! Are si el un copil de 4 luni, ca si Avrahaam. Daca nu respecta ordinul, va fi pedepsit in conformitate cu Legea Sippenhaft – “o practica comuna prin care rudele persoanelor acuzate de crime impotriva statului erau partase la responsabilitate, arestate si uneori executate”. O lege medievala. Multe persoane nevinovate insa, au fost arestate si pedepsite sub incidentele acestei legi reintrodusa in Reich dupa esecul incercarii de asasinare a lui Hitler din 20 iulie 1944 (Operatiunea Walkyria). O lege care ii atarna deasupra capului precum sabia lui Damocles. Familia lui se afla in Bade-Baden. Insubordonarea poate atrage moartea sotiei si a copiilor. Pentru ca Germaniei ii este frica! Se apara impotriva insubordonarii!
Ei… si aici ajungem la faza de varf a DIPLOMATIEI! Care intotdeauna se desfasoara la masa, in fata bucatelor! Odata mangaiate papilele gustative, se pare ca si mintea devine mai maleabila, se deschide!
In fata furculitei cu Camembert se lauda von Choltitz (sau cauta sa-si linisteasca cugetul): “Am distrus 12 orase, fara remuscare”, “Distrug Parisul, ca sa-mi salvez fiul!”
“Dar care copil si-ar dori un tata ca tine” – vine replica lui Nordling.
Zidurile cu care care s-a inconjurat Von Choltitz se fisureaza!
Ca spectator, veti avea o mare incantare in aceste momente ale filmului. Ati fost condusi pas cu pas catre descoperirea ultimului sambure de umanitate din aceasta stanca-monolit – Von Choltitz. Prototipul criminalului obedient, fara scupule, dar in care, undeva, in adanc, exista recunoasterea nebuniei in care s-a lasat angrenat, de catre un nebun care a promis germanilor o lume mai buna. O lume mai buna, transformata in sange si lacrimi si cadavre si incertitudinea unui viitor.
Promisiunea lui Nordling ca va face rapid toate demersurile pentru salvarea familiei generalului si transferul din Baden-Baden catre Elvetia. Anularea ordinului de detonare pleaca rapid prin telefon, catre buncarul subteran! Se pare insa, ca fara glontul decisiv al inginerului francez (din rezistenta probabil), care a pus capat vietii zelosului locotent-major gata sa apese butonul (intotdeauna exista un buton), finalul ar fi fost altul.
Zorii auresc cerul Parisului! Ora fatidica a fost depasita! Parisul eliberandu-se de lanturile ocupatiei!
Si promisiunea lui Nordling, ca va ajunge personal si rapid la sotia lui von Choltitz, cu verigheta acestuia drept chezasie, pare a nu fi onorata. Si chiar asa, trebuia onorata? Poate doar intre doi oameni de onoare!
Actiunea filmului este magistral condusa, se desfasoara intr-un interior superb al Hotelului Meurice (nu stiu daca chiar s-a filmat acolo), incarcat de frumusetea si istoria Parisului: https://en.wikipedia.org/wiki/H%C3%B4tel_Meurice. In tragica discrepanta cu Parisul celor catorva scene de exterior, de arhiva cinematografica, bine venite si alese tocmai pentru a sublinia tragedia acelor momente.
Cinematografia semnata de Michel Amathieu a subliniat figurile celor doi protagonist, cu multa sensibilitate si intelegere a profunzimii conflictului psihologic desfasurat in aceasta noapte istorica.
Un regizor cu “clasa”, format la scoala lui Louis Malle, Jean-Pierre Melville si Alain Resnais (carora le-a fost asistent), Volker Schlöndorff, a fost recompensat in 2015 cu un premiu Cesar, impreuna cu Cyril Gely, nu pentru regie, ci pentru cel mai bun scenariu adaptat. Insa la Festivalul International de Film de la Valladolid (1914) a fost recompensat pentru regia acestui film si nominalizat pentru “cel mai bun film”.
Imi amintesc de un alt film bun regizat de Volker Schlöndorff, “Die verlorene Ehre der Katharina Blum (1975)” (Onoarea pierduta a Katharinei Blum). Notati, trebuie vazut!
Si acum cateva cuvinte despre cei doi actori in rolurile principale.
Niels Arestrup – l-am vazut in “War Horse” – 2011, “Elle s’appelait Sarah!” – 2010, “Un prophete” – 2009, “Scafandrul si fluturele” – 2007 … de fiecare data acelasi chip, dar de fiecare data a compus cate un personaj de neuitat. In filme bune, profunde. A fost nominalizat la Premiile Cesar in 2015 pentru “cel mai bun actor” in filmul de fata, premiu pe care si l-a adjudecat la Valladolid
La fel si André Dussollier, l-am vazut in ”36 Quai des Orfevre” – 2004, “Tanguy” – 2001, “Amelie” – 2001, interiorizat si probabil plin de umor, pentru ca are un stil de interpretare extrem de elegant, dar care stie sa imbine inteligent manusa de catifea cu taisul ascutit al spadei (si el are la active numeroase premii si nominalizari la festivaluri prestigioase de gen).
Un film foarte bun, care face cinste cinematografiei franceze, atat din punct de vedere al exprimarii artistice, cat si ca document complex al istoriei si nu in ultimul rand – o lectie de psihologie si comportament uman.
Nota: 9.5/10
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=qivQ-Pp1MDo’]
