Lazzaro Felice (2018)
Regia: Alice Rohrwacher
Cu: Adriano Tardiolo, Alba Rohrwacher, David Bennent, Sergi López
Festivalul Filmului European este organizat de Institutul Cultural Român, cu sprijinul Reprezentanței Comisiei Europene, al Biroului de Informare al Parlamentului European și al Uniunii Cineaștilor din Romania, sub egida EUNIC România, în parteneriat cu ambasadele, centrele și institutele culturale ale ţărilor europene. Festivalul Filmului European este un proiect demarat în 1996, la inițiativa Delegației Comisiei Europene în România. După 2007, Festivalul a fost preluat de Institutul Cultural Român, care continuă să îl organizeze în fiecare an.
Ajuns la ediția cu numărul 23, Festivalul Filmului European a debutat la București, pe 11 iunie, cu alegoria italiană Lazzaro felice / Fericit ca Lazăr (Italia, 2018, regia: Alice Rohrwacher), film selecționat anul trecut în competiție la Festivalul de film de la Cannes, unde a fost distins cu Premiul pentru cel mai bun scenariu. Spectacolul de gală a avut loc marți 11 iunie, la Teatrul Național București și a fost marcat de două momente literar-poetice realizate din spectacolul „Caramitru-Mălăele, câte’n lună şi în stele”. Ion Caramitru a susținut un discurs bazat pe un manuscris al lui Mihai Eminescu despre lumină și efectele sale, dar și despre idei incipiente ale celor care aveau să îl facă faimos ani mai târziu pe Albert Einstein, și de Horațiu Mălăele, care a realizat câteva momente poetice legate de dragoste, bazate pe texte ale lui Nichita Stănescu, George Topârceanu și Ion Brumaru. De asemenea, gala a prilejuit acordarea a două Premii de excelență pentru activitatea culturală și artistică, unul acordat actriței Dorina Lazăr și celălalt acordat chiar lui Horațiu Mălăele, înmânat de doamna Liliana Ţuroiu, Preşedintele Institutului Cultural Român.
Lazzaro felice (Lazzaro cel fericit) este cel de-al treilea film regizat de Alice Rohrwache. Ideea inițială viza inechitățile din viața reală, ideea prezentă și dezvoltată deja în filmele care se axează pe realismul social, însă de data aceasta pelicula capătă accente ale realismul magic, un strop de fantezie și chiar picături de spiritism catolic. În centrul acțiunii plasate în mediul rural din Inviolata, Italia, în prima parte, un mediu arid și neprimitor, este tânărul Lazzaro, un om a cărui bunătate nețărmuită este exploatată de familia și vecinii săi fără milă. Cu toate acestea, el nu se plânge niciodată și păstrează întotdeauna un zâmbet pe față. Neprihănirea lui statornică acționează ca o ancoră, un centru calmant care traversează povestea, de altfel plină de amărăciunea dată de lipsa educației și sărăcia cruntă.
În satul afectat de sărăcie lucie, un grup de oameni sărmani, inclusiv copii și femei, este rupt de lume datorită inundațiilor și apoi exploatat de către Marchesa Alphonsina de Luna, Doamna Tutunului, care îi forțează să muncească fără a le plăti aproape nimic, ținându-i într-o veșnică datorie. Grupul trăiește în mizerie, însă regizoarea Alice Rohrwache reușește să insereze o serie de scene în care zâmbetele își fac totuși apariția, în ciuda faptului că mulți dintre ei stăteau cu stomacul gol zile în șir. Pe de altă parte, abrutizați de viața trăită în aceste condiții jalnice, ei îl tratează pe tânărul Lazzaro cu o lipsă de respect inimaginabilă, punându-l să rezolve diverse munci și umilindu-l ori de câte ori au ocazia.
Viața tuturor se va schimba odată cu una dintre vizitele marchizei și ale administratorului său la casa din Inviolata. Aducându-l pe fiul său, tânărul Tancredi, dependent de tutun și posesor al unei imaginații debordante, sufocat de cerințele mamei și plictisit de viață în general, el se va atașa de Lazzaro și cei doi vor lega o prietenie care va traversa deceniile. Odată ajuns în ascunzătoarea pe care Lazzaro și-o crease pentru a se refugia uneori, Tancredi dorește să rămână acolo și să îi ceară mamei sale, Marchesa Alfonsina de Luna (Nicoletta Braschi) o recompensă, mințind că a fost răpit. Cum aceasta nu dă curs cererii sale, fiica administratorului, care se îndrăgostise de Tancredi, sună la carabinieri. Odată ajunși în satul fantomă, aceștia observă condițiile jalnice în care locuiau oamenii și îi duc la oraș pentru a le face acte și a-i lăsa liberi, să trăiască și să muncească legal. Marchesa va fi sancționată pentru exploatare și abuz și i se vor confisca toate bunurile.
Lazzaro felice stă sub semnul legendei lupului bătrân, alungat din haita sa datorită faptului că nu mai poate vâna și somat astfel să se descurce pe cont propriu. Condamnat la o viață jalnică, el a căuta hrană printre resturi și animale moarte. La un moment dat, lupul va întâlni sfântul și astfel se va naște legenda care spune că lupul nu s-a putut atinge de sfânt deoarece acesta avea mirosul ”omului bun”. Cum a decurs întâlnirea celor doi vă las să descoperiți singuri, ea este una dintre mizele importante ale filmului, pentru că datorită ei se face trecerea pe alte două planuri, legătura om-animal, dar și trecerea către latura profană, sălbatică, căci transformarea acesta nu are nimic de-a face cu catolicismul. O legătură stranie, care traversează timpurile și care induce ideea unei interconectivități om-animal-natură, dincolo de religie.
După ce oamenii sărmani din Inviolata sunt strămutați la oraș, deceniile trec pe nesimțite și ei încearcă să supraviețuiască. Din nefericire, traiul lor nu se va îmbunătăți substanțial, ei rămânând tributari vieții de dinainte. Pe neașteptate, reapare în viețile lor tânărul neprihănit Lazzaro, interpretat de actorul neprofesionist Adriano Tardiolo, peste care timpul, în mod miraculos, nu a trecut. Recunoscut de Antonia (Alba Rohrwacher) el este adoptat în familia acesteia pentru o vreme, însă apoi este exploatat în același mod ca în trecut. Peisajul se schimbă, acum acțiunea se desfășoară într-un oraș industrializat, în care natura și-a pierdut locul. O stranie conexiune cu lumea de dincolo se întrevede prin muzica interpretată la orga unei biserici, care are proprietăți magice în contact cu Lazzaro. Finalul, deși oarecum previzibil, uimește și îngrozește deopotrivă, lăsând spectatorul aproape fără cuvinte.
Întregul film pare o alegorie creată din cadre fotografice, a unei utopii care nu poate fi realizată având în vedere condițiile de viață ale celor mai mulți dintre protagoniștii săi. Bunătatea extremă nu poate fi recunoscută, oricâte eforturi ar depune cineva, iar ”îngerii” nu au loc printre oameni. Un film care lasă spectatorul deziluzionat, deși concluzia se știe încă din primele scene ale filmului. De asemenea, un film care te pune pe gânduri, încerci să reflectezi asupra degradării umane, un film care îți rămâne în minte mult după ce se va fi terminat. Mi-a adus aminte de alte două filme de referință legate atât prin structură, cât și prin temă și modul de realizare: El laberinto del fauno (2006) și Perfume, the story of a muderer (2006), pelicule care au marcat istoria filmului de sorginte realist-fantastică. Lazzaro felice e posibil să devină un nou clasic al genului, atât prin subiectele abordate, cât și prin tehnica de realizare.
