Depășirea tabuurilor: The Children’s Hour (1961)

The Children’s Hour (1961) – Ora copiilor
Regia: William Wyler
Distribuția: Audrey Hepburn, Shirley MacLaine, James Garner

Atunci când Bill Wyler a ecranizat-o, în 1961, piesa de teatru a lui Lillian Hellman ‘The Children’s Hour’ și variantele sale pentru marile ecrane aveau deja o istorie de aproape trei decenii. Piesa însăși a reprezentat primul mare succes pe Broadway și primul mare scandal din cariera de dramaturg a lui Hellman. Motivul era faptul că povestea despre calomnia care distruge viețile a două femei și a logodnicului uneia dintre ele avea un substract lesbian, ceea ce era încă un aspect tabu pe majoritatea scenelor americane. Într-atât de tabu de altfel încât, pentru a putea realiza în 1936 prima adaptare cinematografică a piesei, Bill Wyler și producătorii de la studiourile Goldwyn au schimbat titlul și au eliminat toate referințele la homosexualitate, conformându-se codului de decență și moralitate pe ecrane al Hollywoodului. Filmul din 1961 este mai fidel textului piesei lui Hellman, readuce pe generic și titlul original și recrutează pentru producție trei dintre vedetele de prim rang ale zilei. 63 de ani mai tărziu ‘The Children’s Hour’ este o bună ocazie pentru a constata din nou cât de mult au evoluat unele concepții și reflectarea pe ecrane a unor subiecte foste tabu, dar și cât de actuale au rămas altele. Din multe puncte de vedere, inclusiv cinematografice, ‘The Children’s Hour’ este un film care nu a îmbătrânit foarte bine. Și totuși, alte tabu-uri au fost încălcate de aceasta producție și câteva abordări și scene din film surprind și fac ca vizionarea sau revizionarea filmului să nu fie de fel inutilă sau neplăcută.

Acțiunea se petrece într-un orășel american nedefinit exact ca loc geografic. Karen și Martha, prietene încă din perioada studiilor la colegiu, sunt proprietarele unei școli-internat cu vreo 20 de eleve la vârsta începutului de adolescență. Muncesc din greu împreună cu o profesoară de muzică mai în vârstă, care este și cântăreață în spectacole musical. Una dintre eleve se numește Mary și este o intrigantă indisciplinată, care atunci când este pedepsită inventează o poveste bazată pe amplificarea și răstălmăcirea unor gesturi banale despre o presupusă legătură ‘contra naturii’ între cele două profesoare prietene. Bunica lui Mary, care este și o patroană bogată a scolii și mătușa logodnicului lui Karen o retrage pe fetiță de la școală și răspândește zvonul inventat de copila răutăcioasă. Karen și Martha se trezesc într-o singură zi cu școala golită de copii, cu afacerea vieții lor distrusă, cu viața personală influențată de judecățile morale ale celor din jur. În plus, chiar dacă povestea este inventată, sentimentele uneia dintre cele două femei sunt totuși dincolo de o simplă prietenie.

Triunghiurile amoroase în care una dintre ‘laturi’ este o relație între îndrăgostiți de același gen erau motiv de scandal în anii ’30, erau cu greu acceptate în anii ’60 și fac parte din normalitate în zilele noastre. Subiectul calomniilor, pe care astăzi le numim ‘fake news’ este însă cât se poate de actual și la fel cel al judecaților morale care pot distruge vieți sau cariere și care domină astăzi nu doar multe comunități din orașele precum cel din film, dar și multe alte medii foarte diverse, de la universități la corporații, care-și cenzurează limbajul sau moravurile după criterii de corectitudine politică extremă. Filmul lui Bill Wyler din 1961 mai introduce încă un element inovator în intrigă – o fetiță pre-adolescentă care este sursa a tot ceea ce se petrece rău în film. Încă trebuia curaj în acea vreme pentru a detașa un personaj copil de o viziune idilică. Din păcate execuția filmului este în mare măsură tributară unui stil cinematografic care mai degrabă aparține anilor ’40 decât anilor ’60. Fondul muzical cu viori dulcege este de-a dreptul enervant, iar scenele statice de interior amintesc permanent că vedem ecranizarea unei drame teatrale. Audrey Hepburn, Shirley MacLaine și James Garner joacă într-un stil care poate fi folosit ca o exemplificare a termenului de ‘overacting’. Trebuie să așteptăm scenele finale pentru a vedea o emoție care pare autentică pentru a justifica jocul intens al celor două actrițe. Parca și Wyler se eliberează și filmează o scenă de final formidabila, în fine în aer liber, cu camera mobilă, urmărind-o pe Audrey Hepburn în plin plan. O singură scenă de final, cât ar fi ea de bună, nu poate însă salva un film întreg.

Nota: 6/10

(Sursă fotografii: IMDb.com)