Dans la cour (2014)
Regia: Pierre Salvadori
Scenariul: Pierre Salvadori (script si dialoguri), David Léotard (script), Benoît Graffin (colaborare)
Distributia: Catherine Deneuve (Mathilde), Gustave Kervern (Antoine Le Garrec), Féodor Atkine (Serge), Oleg Kupcik (Lev), Pio Marmai (Stephane), Nicolas Bouchaud (Laurent Maillard), Michèle Moretti (Colette) si cainele Max
Eu va pot spune multe cuvinte de bine despre acest film, puteti cauta si alte referiri in media, dar cel mai bun lucru pe care il aveti de facut, daca “cinefil” va considerati si va numiti … este sa mergeti … ba nu … sa alergati intr-o sala de cinema si sa va lasati cuceriti de o poveste extrem de reala si de empatica .
O poveste desfasurata in fata spectatorului cu mare eleganta si rafinament (frantuzesti as spune), despre oamenii de langa noi, pe care arareori avem timp si disponibilitate si rabdare sa-i observam, sa-i intelegem si poate chiar sa le intindem o mana de ajutor. Mai ales pentru faptul ca ne putem (unii dintre noi) regasi in ambalajul lor, in intimitatea lor psihologica, pe firul atat de fragil al angoaselor si depresiilor declansate de factori neprietenosi cu soarta noastra, in unele momente ale vietii cotidiene.
Un film in maniera caracteristica regizorului Pierre Salvadori, care “ne povesteşte că, iniţial, filmul trebuia să fie mult mai negru. <La început nu era nici un element comic în film. Dar eu sunt mereu tentat să introduc în poveste detalii comice, mai vioaie. (…) Personajele mele au fost tot timpul nervoase, agitate, tulburate, în orice caz chinuite. Iar poveştile pe care le-am spus au fost mai mereu mai degrabă triste. Însă comedia ascunde, îmbracă cumva acest lucru>” (din Mapa de Presa a distribuitorului filmului – Independenta Film)
Si intr-adevar, personajele acestei comedii atat de tragice in esenta – pe care le urmaresti alternand hohotele de ras cu cate o lacrima strivita in gene – se implica intr-un carusel-delir care m-a dus uneori la impresia ca privesc din exterior, prin ferestre – viata intr-un stabiliment psihiatric.
Dar intrucat am trait cea mai mare parte a vietii mele “la curte”, unde am avut parte de vecini-specimene extrem de ciudati, am simtit ca plonjez in lumea aceea atat de mica, dar a in fond atat de mare, pentru ca acumuleaza suculent – esenta umanitatii in fibra ei cea mai fragila: “confruntarea dintre dorinte si putinte, realitatea interioara bogata si complicata si oferta exteriorului”. Si omul – “cat de minunat suna acest cuvant”, care nici nu-si da seama cand o mica rotita de acolo, din mintea lui si din sufletul lui, sare de pe traiectoria normala.
Salvadori creaza un portret – un Ianus – masculin/feminin al depresiei/melancoliei – Antoine/Mathilde, fiecare fateta a acestui personaj dublu debusand prin supapa lui … care … din nefericire poate si duce … catre un final prematur.
Superba alegerea piesei “All My Little Words” a celor de la Magnetic Fields, care deschide si inchide acest film, precum o scoica din intimitatea careia ni se dezvaluie aceasta perla “Dans la cour”:
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=idY1DarJjno’]
You are a splendid butterfly
It is your wings that make you beautiful« Tu es un splendide papillon.
Ce sont tes ailes qui te rendent magnifique. »
And I could make you fly away
But I could never make you stay
You said you were in love with me
Both of us know that that’s impossible
And I could make you rue the day
But I could never make you stayNot for all the tea in China
Not if I could sing like a bird
Not for all North Carolina
Not for all my little words
Not if I could write for you
The sweetest song you ever heard
It doesn’t matter what I’ll do
Not for all my little words.
Fluturi debusolati care isi ard cu usurinta aripile in lumina artificiala a becului, confundata cu lumina binefacatoare a soarelui.
In dansul delirant al comicului tragic al acestei lumi mici sunt angrenate personaje irezistibile, baletand si desfasurand o paleta larga de angoase, de obsesii, de nelinisti, de vicii, de neimpliniri, de renuntari, de melancolii.
Rusul Lev (ocupat pana peste cap cu “verii lui din ceruri” si cu “Institutul Emisarilor Luminii” si cartile sale motivationale = “muschi pentru suflet”), in echipa cu simpaticul catel Max, Stephane (actualmente hot de biciclete, dealer de cocaina, dormitand pe el si pe unde apuca), Laurent Maillard (un locatar reclamagiu si obsedat de reguli stricte), Serge (sot al Mathildei si un fel de Presedinte de bloc 🙂 ), Colette (cucoana din vecini, care acheseaza cu interes, temperament, energie si daruire elucubratiilor Mathildei) sunt personajele care baleteaza in jurul Mathildei si a lui Antoine – acest personaj dublu. Un personaj dublu ale carei fatete se sprijina una pe cealalta, in virtutea “laturii conviviale” a postului ocupat de Antoaine: administrator, om la toate in habitaclu si in curte. Ratiunea fiecaruia isi iteste capul – la nevoie – si intervine asupra temperarii celuilalt in momentele cheie ale “nebuniei” care respira si transpira prin porii acestor personaje. “Absurdul cotidian” al singuratatii.
Atunci cand o persoana – dupa ani de inregimentare in “campul muncii” se retrage la pensie, se poate intampla ca o rotita sa-i sara de pe traiectorie … cazul Mathildei … si fandaxia e gata! “Familia devine ceva bizar”, intervine contactul ciudat cu cei din jur, ba chiar si cu peretii dormitorului 🙂 … prabusire … depresie …. mascate cu un excedent de activitati haotice, culminand apoi cu stari depresiv-melancolice profunde …
Suflet ratacit, incomadat de el insusi, ca si de cei din jur, cautandu-si propriul “doctor de suflete” in prizele de cocaina (energie/placere/socializare/vorbarie), pentru caderea ulterioara in somn, apatie si scarpinare intensa trei zile la rand = Antoine. Sclavul cocainei, care il calmeaza cu pretul epuizarii mai apoi. Administratorul care se incarca, peste incarcatura sa, cu necazurile tuturora. Care excedat la un moment dat, sta trist pe o banca, flancat de o parte si de cealalta de doua mari pungi cu gunoi legate bine la gat. Adunandu-si puterile pentru a se intoarce la ceilalti, la viata lui mica, “Dand la cour”, la care l-a redus viata. Caci despre viata este vorba in acest film. Despre viata pe langa care trecem adesea si nu o observam. Si despre oameni. Despre acei oameni care isi traiesc viata langa noi, fara sa-i luam in seama si sa ii ajutam.
Da. Distributia! Se cade sa spun ca distributia e coplesitoare.
Nu numai prin prezenta Catherinei Deneuve!
Ce parcurs extraordinar, de la acel romantic « Les parapluies de Cherbourg » – 1964 pentru care eleva fiind, am facut coada la cinema Scala – fost Republica :), la o lunga pleiada de personaje de neuitat – de curand am vazut « Potiche » – 2010, pana la acest film din 2014 in care construieste un portret unicat in cariera ei. O dulce, halucinanta, convingatoare, simpatica si profund trista scranteala psiho-sociala.
Ci si prin reintalnirea lui Gustave Kervern (Antoine Le Garrec), pe care l-am vazut de curand in Mammuth (2010), actor, scenarist, scriitor, un extraordinar vrajitor pe ecran. Portretul personajului sau atat de complex, realizat cu mijloace minimaliste (exceptand momentele de dans ilar, spaland curtea, cu furtunul de apa), este induisator, profund si credibil si comic si tragic. Un observator al vietii, incapabil sa-si traiasca viata de care e obosit. Si daca tot am spus <observator>, cand meregti sa vedeti acest film, pentru ca trebuie sa-l vedeti, observati-i privirea, ochii!
Si pentru ca se pare ca destinele actorilor si realizatorilor acestui film se leaga de anul 2010, iata inca un film pe care l-am vazut sub regia lui Salvadori – “De vrais mensonges”- 2010.
Un intelept al vietii si al sufletului omenesc, o concluzie pentru Pierre Salvadori, care de fiecare data, cu fiecare film al sau, ridica cu umor, tristete si intelogenta, cate un nou colt al perdelei umanului. Spre beneficiul nostru.
Nota: 8.5/10 (poate ca sunt darnica, dar numai cu ce ma misca)
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=m8yf7xx0AvI’]
1 comment