The Seed of the Sacred Fig (2024) – Dane-ye anjir-e ma’abed – Semințele smochinului sacru
Regia: Mohammad Rasoulof
Distribuția: Soheila Golestani, Missagh Zareh, Setareh Maleki, Mahsa Rostami
Există filme ale căror istorie de producție domină ceea ce vedem în timpul proiecției. Și nu mă refer la clipurile ‘making of …’ sau la documentarele despre efecte speciale. Un film ca ‘The Seed of the Sacred Fig’ (titlul original este ‘ Dane-ye anjir-e ma’abed’) al regizorului iranian Mohammad Rasoulof va putea fi discutat și apreciat doar prin ceea ce oferă pe ecran, poate, peste 20 sau peste 50 de ani. Astăzi însă, acest film realizat în 2024, care l-a costat pe regizorul său și pe o parte dintre actori exilul și pe unii dintre participanți anchete și pedepse aspre, nu poate fi detașat de contextul în care a fost făcut (practic în secret, căci nu avea șanse să obțină aprobările cenzurii) și de regimul politic teocratic pe care-l critică. Voi încerca totuși să scriu mai ales despre film. Căci dincolo de mesajul politic este vorba și despre un film foarte bun, o poveste profund umană, o dramă de familie și un strigăt de revoltă care se vrea auzit dar care se bazează în primul rand pe uneltele artei cinematografice.
Filmul începe cu o explicație despre simbolul smochinului sacru, arborele care pentru a creste și a se dezvolta începe prin a parazita și a sufoca un alt copac. Este însă doar una dintre semnificațiile acestui arbore sacru. În buddhism de exemplu este copacul sub care Buddha a meditat și și-a primit revelațiile. În Biblie (și preluat indirect și în Islam) smochinul semnifică stabilitate și prosperitate. Cu ce preț sunt însă acestea obținute?
La fel ca și în unul dintre filmele sale precedente (excelentul ‘There Is No Evil), Mohammad Rasoulof plasează acțiunea din ‘The Seed of the Sacred Fig’ în cercurile oamenilor regimului islamic, executorii justiției acestui sistem. Iman, eroul principal al filmului, tocmai a fost promovat judecător anchetator. În această calitate el este mai mult decât un colaborator al regimului, fiind obligat să ancheteze pe cei suspectați de opoziție politică și să semneze condamnările acestora, uneori la moarte. Noua sa poziție înseamnă însă avansarea materială, o mărire de salariu și promisiunea unei locuințe mai bune pentru el, pentru soția sa Najmeh și pentru fiicele sale Rezvan (care este studentă) și Sana (elevă de liceu). Promovarea în funcție îl obliga și să poarte permanent și să aducă acasă un pistol, sub pretextul ‘protecției de inamici’. Ca şi la Cehov, pistolul va juca un rol spre final. Acțiunea se petrece în perioada protestelor masive împotriva regimului, declanșate după moartea unei tinere arestate deoarece refuzase să poarte voalul islamic (hijab). O colegă și prietenă a lui Rezvan este rănită în timpul demonstrațiilor și femeile din casă o salvează și o ajuta, fără știrea lui Iman. Dispariția pistolului declanșează o criza în familie. Pierderea armei poate curma cariera judecătorului. A fost ea furată de una dintre femei? Iman se vede obligat să ancheteze în propria sa casă.
Doua idei puternice mi-au atras atenția. Prima este legată de rolul comunicării pe Internet și pe rețelele sociale în difuzarea informației despre proteste. Criticarea influenței rețelelor sociale este foarte la modă, dar aici avem contra-exemplul. În absenta rețelelor sociale protestatarii nu ar fi putut comunica între ei, iar lumea ar fi știut mult mai puțin despre ceea ce se întâmplă în Iran. A doua idee dominantă mi s-a părut a fi cea legata de infiltrarea violentei în spațiul privat al casei și al familiei. La început casa pare a fi, în pofida limitărilor impuse de tradiție sau datorate concepțiilor rigide ale tatălui, un refugiu de liniște, un fel de contrapunct al corupției și complicității cu care eroul se confruntă la locul său de munca. Treptat sesizam complexitatea relațiilor dintre cei patru: revolta tinerelor care nu pot accepta nedreptatea și cenzura, poziția delicată a mamei care dorește pe de-o parte să-și sprijine soțul, pe de altă parte să le ajute pe fiice să treacă de dificultățile vârstei și ale confruntării cu o lume nedreaptă. Violenta și corupția se înfiltrează treptat în viața familiei. Tatăl devine și acasă anchetator, femeile devin treptat victimele sale și indirect și ale sistemului, chiar și în spațiul restrâns al casei. Nu lipsesc scenele dure – toate justificate. Ultima parte a filmului îi scoate pe eroi din oraș și stilul devine cel al unui film de acțiune. Această schimbare de registru poate surprinde și a fost criticată de unii spectatori. Mie mi s-a părut justificata, căci nu este vorba despre altceva decât despre o extindere a violenței dincolo de sistemul strâmb al justiției dictatoriale, în spațiul privat al familiei.
Imaginea (semnata de Pooyan Aghababaei) este excelent concepută. Alternează cadrele întunecate din spațiul care mereu pare opresiv al instituțiilor legale dar și al caselor, cu imagini autentice de la proteste filmate cu telefoanele mobile, și în final cu secvențe magnifice filmate în deșertul și orașele antice ale provinciei persane. Actorii sunt minunați și nu pot decât să le citez numele în semn de respect: Missagh Zareh (Iman), Soheila Golestani (Najmeh), Mahsa Rostami (Rezvan) și Setareh Maleki (Sana). Mohammad Rasoulof este un artist curajos și un mare regizor. Curajul său este depășit doar de talentul său de cineast.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
