Belfast (2021)
Regia: Kenneth Branagh
Distribuția: Jude Hill, Lewis McAskie, Caitriona Balfe, Jamie Dornan, Judi Dench
‘Belfast’, filmul lui Kenneth Branagh, aduce pe ecran povestea unui loc din acelea din care au fost și sunt prea multe pe planeta noastră. Un loc în care familii au trăit împreună multă vreme împărtășind bucuriile și înfruntând problemele, în care copiii au crescut împreună, adolescenții s-au îndrăgostit și adulții s-au salutat, stat la taclale și ajutat unii pe ceilalți chiar dacă bisericile la care se rugau sau limbile pe care le vorbeau acasă erau diferite. Un loc în care acumularea de tensiuni naționaliste sau religioase a fracturat mediul social și i-a transformat pe vecinii de ieri în inamici. Se întâmplă astăzi și vedem tragediile seară de seară la știri.
S-a întâmplat vreme de trei decenii în Irlanda de Nord în perioada numita astăzi ‘Troubles’. ‘Belfast’ revine la anul 1969, anul declanșării incidentelor, al degradării relațiilor umane și al primelor explozii de violență. Pentru Kenneth Branagh, care este și autorul scenariului, este vorba despre un film cu vădite tente autobiografice. Buddy, eroul filmului, este un băiețel de nouă ani, exact vârsta lui Branagh în anul în care familia să a decis să părăsească Belfastul în flăcări și să înceapă o nouă viață în Anglia. ‘Belfast’ are nu numai privilegiul de a fi povestit din perspectiva unui copil, ci și avantajul istoric al descrierii unui conflict soluționat printr-unul din acele acorduri intre dușmani care păreau imposibile în perioadele de vârf ale violenței, un acord care se menține de peste două decenii în pofida tuturor previziunilor pesimiste și zguduirilor istorice. Poate fi violența atenuată sau compensată de nostalgie într-o asemenea relatare a unei perioade istorice complexe? Kenneth Branagh reușește în mare măsură să evite capcanele și să furnizeze un răspuns pozitiv.
Scena care deschide ‘Belfast’ seamănă teribil cu cea de la începutul unui alt film aflat în competiție pentru Oscarurile în acest an – ‘West Side Story’ al lui Spielberg. O stradă cu oameni simpli și mulțumiți de viață. Vecinii se cunosc și se salută cordial și un copil se joacă nestingherit de-a cavalerii medievali folosind capacul unui coș de gunoi ca scut. Amenințarea se află însă la colțul străzii și violența cotropește peisajul, atunci când o banda de extremiști protestanți apare separându-i pe ‘inamicii’ catolici, terorizându-i, distrugându-le mașinile, prăvăliile, locuințele. Mama copilului care se juca de-a cavalerii îl salvează de violență și scutul de joacă devine protecție pentru a le salva viețile. Copilul se numește Buddy și din perspectiva lui este relatată întreaga poveste. Familia nici măcar nu este catolică, sunt doar protestanți moderați care nu împart lumea în prieteni și dușmani după felul în care se roagă lui Dumnezeu. Uneori postura aceasta este mai dificilă. Tatăl lucrează în Anglia, mama îi crește practit singură, cu eroism și dedicație, pe cei doi băieți, dar violența din jur crește, inclusiv presiunea de a lua poziție militantă într-un conflict absurd, căci altfel … Copilul asistă la discuțiile părinților, este parte din dilema lor de a părăsi orașul și cartierul în care au trăit toată viață, de a se exila în Anglia sau chiar mai departe, în Canada sau Australia. Din punctul lui de vedere, părinții sunt niste eroi, și chiar așa arată și se comportă, dedicați și făcând totul pentru a proteja copii și a-i crește oameni. O mare parte din film ne transporta ca într-o capsulă a timpului în viața acestor oameni ‘de rând’ care încearcă să trăiască decent într-o perioadă tulbure, cu toate sensurile pe care le are cuvântul ‘decent’. Scenele de joaca, de dans, și mai ales cele din sala de cinema sunt fiecare în parte piese de antologie.
Kenneth Branagh dovedește în acest film foarte personal că poate combina sensibilitatea și implicarea cu talentul și perfecta stăpânire a secretelor meseriei. Pe lângă acțiunea propriu-zisă, se întâmplă tot timpul ceva sau multe lucruri interesante pe ecran. Aparatele de filmat fac piruete, urmăresc eroii, coboară la nivelul copilului care relatează povestea sau se ridică deasupra acoperișelor pentru a pune acțiunea în context. Cea mai mare parte a filmului este alb-negru, cu un Belfast filmat cu dragoste sub cer apăsător și invadat de nori amenințători, dar din când în când secvențe sau doar pete de culoare punctează sentimente și momente de escapism. La fel ca mulți dintre regizorii care sunt și actori, Branagh reușește să scoată mult din talentul actorilor cu care lucrează și să-i facă să se dedice rolurilor și să se contopească în ele. Caitriona Balfe reușește unul dintre rolurile feminine care m-au impresionat cel mai mult în ultima vreme. Jude Hill este formidabil în rolul copilului povestitor. Văzându-l mă întreb daca nimeni nu s-a gândit până acum la un Oscar pentru actorii copii. Jude Hill l-ar câștiga probabil în acest an. Judy Dench și Ciaran Hinds crează și ei un cuplu memorabil în rolul bunicilor și imaginea din final a actriței nu va fi uitată multă vreme de cei care au văzut filmul.
Există și câteva momente de cădere – o scena cheie complet ratată, dialoguri uneori prea retorice care sună ca predici pentru evidență – dar acestea nu diminuează decât în mica măsură impresia puternică pe care mi-a lăsat-o acest film. Descriind o experiență personală, ocupându-se de un conflict care, cel puțin pentru moment este stins, Keneth Branagh a atenuat coșmarul cu perspectiva inocentă a unui copil care crește în miezul unei zone de conflict și care privește cu nostalgie la copilărie și la umbrele părinților și bunicilor. ‘Belfast’ este un film care, deși se petrece într-un loc și un moment bine definite în timp, este dureros de universal și de actual.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
