Pity (2018)
Regizor: Babis Makridis
Scenariul: Efthymis Filippou
Distribuția: Yannis Drakopoulos, Evi Saoulidou, Nota Tserniafski, Makis Papadimitriou
Acest film ni-l prezintă pe Yannis Drakopoulos, un stand-up comedian, în postura unui avocat de vârstă mijlocie care trăieşte alături de fiul său, dezamăgit din cauza stării precare de sănătate a soţiei sale, intrată în comă după un accident ce părea a fi fatal. Situaţia sa stârneşte mila tuturor persoanelor cu care interacţionează, compătimirea devenind un element purificator pentru el, de catharsis. Paradoxal, echilibrul său dispare după recuperarea soţiei sale, detaşându-se de tot ceea ce îl înconjoară, deoarece nimeni nu îi mai este alături,. Astfel, ajunge să-şi creeze o sete morbidă, obsesivă, pentru mila celorlalţi, care reprezenta singura lui stabilitate. Dacă mulţi dintre noi am fi bucuroşi în urma însănătoşirii unei persoane dragi, protagonistul din Pity trăieşte un zbucium interior, ajungând să inventeze modalităţi prin care să-și redobândească compătimirea. Tocmai această contradicţie îl defineşte pe protagonist şi îi conferă o imagine inedită, uşor caricaturală şi absurdă, aducând aminte de personajele lui Yorgos Lanthimos.
”The expression that people adopt when they feel pity for someone is an expression that is hard for them to replicate, if you ask them to. They usually flutter their eyelids, lower their head, and say: patience, courage, or something like that.”
Makridis afirmă în unul dintre discursurile sale că tema aleasăeste una universală, aplicabilă tuturor, deoarece cu toţii trăim astfel de sentimente, în sufletul nostru, cu toţii ne dorim să fim în centrul atenţiei.
Deşi mă aşteptam ca regizorul să pună în evidenţă lupta continuă a unui om care încearcă să depăşească incongruenţele vieţii, Makridis proiectează viaţa unui om înstărit, stabil din punct de vedere financiar, cu un animal de companie iubitor, un fiu talentat şi un apartament cu o privelişte nemaipomenită la mare. În ciuda tuturor acestor privilegii, protagonistul este din ce în ce mai preocupat de stările sale nostalgice, de tristeţe.
Acest contrast de lumini şi umbre, umor şi tristeţe, evidenţiază imprevizibilul vieţii, inevitabilul. Tristeţea sa nu este un simplu capriciu, această obsesie a avut un punct de pornire, neştiut de noi, care l-a determinat pe eroul din film să trezească mila tuturor. Victimizarea sa continuă se datorează găsirii unui confort în tristeţe.
”Crying is the most difficult thing for someone to fake.”
Colaborarea cu Efthymis Filippou este promiţătoare, scenariul şi coloana sonoră sunt sumbre, cu accente profund melancolice şi obscure. Însă toate aceste aspecte nu te împiedică să râzi, să vezi partea plină a paharului din acest film – nu poţi scăpa de fericire. Inevitabil, în viaţa ta, vor fi şi clipe frumoase, care te desăvârşesc ca fiinţă, vei avea o familie, un cămin, prieteni.
