Țara moartă (2017)
Regia: Radu Jude
S-a întâmplat (şi poate nu a fost doar o coincidenţă) că am văzut „Ţara moartă” în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Haifa chiar în ziua declarată în România că Ziua naţională a comemorării Holocaustului. Am văzut filmul într-o sală în care poate o jumătate dintre spectatori erau supravieţuitori ai Holocaustului sau urmaşi din prima generaţie. Acest documentar deosebit creat de Radu Jude face parte dintr-o dezbatere încă deschisă care se poartă în România despre rolul şi responsabilitatea conducătorilor, a armatei şi a oamenilor de rând din România în Holocaust. Filmul acesta nu poate fi judecat doar din perspectivă cinematografică, deoarece include atât de multă istorie, politică şi încărcătură emoţională.
Radu Jude arată din nou că este un cineast care nu fuge de controverse şi care nu se teme să inventeze noi modalităţi de a-şi pune pe ecran ideile şi mesajele pe care le consideră importante. „Ţara moartă” se ocupă de anii 1936-1944, cea mai întunecată perioada din istoria României şi din istoria comunităţii evreieşti din această ţară, comunitate care număra aproape un milion de oameni înainte de al doilea război mondial. În timp ce ţara a căzut sub dictaturi naţionaliste, a devenit un aliat al Germaniei naziste, a pus în aplicare legi rasiale şi a deportat o parte din populaţia să evreiască în ghetouri şi lagăre de muncă forţată în Transnistria, şi-a pierdut, de asemenea şi o parte din teritoriul naţional ‘vecinilor’ URSS şi Ungaria, evreii fiind consideraţi ţapii ispăşitori. Cu toate acestea, pe ecran nu apar secvenţe explicite despre ceea ce s-a întâmplat. În schimb, regizorul a folosit o colecţie de fotografii recuperate dintr-un studio fotografic din prăfuita Slobozie a epocii.
În loc de pogromuri, ghetouri şi trenuri ale morţii vedem pe ecran multe fotografii cu ţărani, soldaţi, legionari, fotografii de sărbători, la nunţi şi înmormântări, dar şi din viaţa de zi cu zi. Şi puşti. Multe, multe puşti. Coloana sonoră este mai sofisticată, compusă dintr-o combinaţie de cântece româneşti naţionaliste, comentarii de jurnale de actualităţi, discursuri ale politicienilor de atunci alternând cu pasaje din jurnalul cotidian al unui medic evreu, unul dintre sutele de mii, un om privat de toate drepturile, supus fricii, abuzurilor, persecuţiei. Mesajul principal este cel al „vieţilor paralele”.
„Ţara moartă” îşi invită spectatorii să judece singuri, nu există nici un comentariu în afara ecranului, care să îndrume, să explice, să ghideze. Nu există imagini filmate, doar o colecţie de fotografii de epocă din colecţia studioului Acsinte din Slobozia. Vizitatorii sunt lăsaţi să judece singuri. Documentarul aparţine unei categorii în sine, poate singurul documentar similar cu care pot compara acest film este „Shoah” al lui Claude Lanzmann. Nu pot decât să doresc ca impactul şi contribuţia publică la înţelegerea şi asumarea istoriei întunecate a Holocaustului să fie, din perspectiva românească, similare, cu cea a filmului lui Lanzmann.
