I Vitelloni (1953)
Regia: Federico Fellini
Distribuția: Alberto Sordi, Franco Fabrizi, Franco Interlenghi
‘I vitelloni’ este al doilea film de lungmetraj regizat singur de Frederico Fellini, în 1953. Este o combinație între cinematografia neo-realistă, satira socială și comedia de caractere, în care Fellini demonstrează deja o stăpânire perfectă a mijloacelor de exprimare, a alegerii și controlului actorilor, a combinației dintre compoziția imaginii și expresivitatea muzicii (compuse de Nino Rota). Este un film plin de omenie și sensibilitate, care prezice deja multe dintre obsesiile majore ale capodoperelor care vor urma și evoluția cineastului de la neo-realism spre suprarealism și spre magia spectacolelor. În fine, este un film care nu-și arată vârstă și care rămâne un divertisment de buna calitate la peste șapte decenii de la prima întâlnire cu ecranele.
Acțiunea se petrece într-un orășel italian de provincie aflat la malul mării. Al doilea război mondial s-a terminat de mai puțin de un deceniu, dar, la suprafață, nimic nu îl mai amintește. Viața decurge în aparență normal, ruinele au fost curățate, morții îngropați și uitați, și nimeni nu mai pomenește anii dictaturii sau ai războiului. Situația economică este destul de stabilă pentru a permite grupului de cinci bărbați care sunt eroii filmului să trăiască, la vârste în jur de vreo 30 de ani, pe seama părinților sau a surorilor, să-și caute în mod ne-entuziast un loc de muncă sau să nu-l caute de loc, să-și petreacă timpul prin cafenele sau vânând femeile locale sau aflate în vizită, tinere sau mai puțin tinere. Șeful neoficial al grupului, Fausto, o lasă însărcinată pe Sandra, sora lui Moraldo, un alt membru al găștii, și este obligat să o ia în căsătorie. La intervenția socrului este angajat într-o prăvălie, muncește fără entuziasm și nu întârzie să se ia de nevasta patronului. Căsătoria nu l-a schimbat într-un bărbat fidel, dar alte evenimente îl vor determina să-și reconsidere atitudinea.
Sentimentul principal pe care îl trăiesc eroii filmului este plictiseala. A descrie pe ecran eroi care se plictisesc fără a plictisi publicul este o mare provocare pentru scenariști și regizori, dar Fellini se afla deja pe calea care avea să facă din el un maestru în a aborda astfel de situații. Reușește magistral, introducând scene ale evenimentelor populare cu dans, teatru și carnaval care aveau să devină o parte integrantă din tematica și estetica filmografiei sale și punând accentul pe dezvoltarea personajelor și pe jocul actorilor. Este un exemplu de cinematografie clasică melodramatică, însă care funcționează emoțional, deoarece fiecare dintre actori își înțelege și trăiește perfect personajul. Dintre actori, șansele cele mai mari de a recunoaște o figură o au spectatorii cu Alberto Sordi, care era deja destul de cunoscut și care avea să devină unul dintre marii actori (în special de comedie) ai cinematografiei italiene a anilor ’60 și ’70. Întreagă echipă de actori este însă formidabilă, iar personajele filmului aveau să constituie repere nu doar în filmografia lui Fellini ci și în cinematografia mondială, de la tinerii furioși ai anilor ’50, trecând prin beatnici și eroii Noului Val francez în anii ’60 și ajungând la hippies și protestatarii anilor ’70. Și astfel, comedia de caractere capătă substanță de satiră socială, mai subtilă și mai puternică chiar decât multe filme neo-realiste contemporane realizării. ‘I vitelloni’ – un film de căutat și de vizionat cu plăcere.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
