Radnicka klasa ide u pakao (2023) – Clasa muncitoare ajunge în iad
Regia și scenariul: Mladen Đorđević
Imaginea: Dusan Grubin
Montajul: Lazar Predojev
Muzica: Kalin Nikolov
Distribuție: Tamara Krcunović, Leon Lučev, Momo Pićurić, Ivan Đorđević, Mirsad Tuka, Olivera Viktorović, Silvia Križan, Lidija Kordić
În seara zilei de 10 mai 2024, Sala de cinema Elvire Popesco a Institutului Francez din București a găzduit proiecția filmului Clasa muncitoare ajunge în iad (2023), regia și scenariul de Mladen Đorđević. Pelicula a fost selectată pentru Festivalul Filmului European, ediția din 2024, fiind o coproducție a 6 țări (Serbia / Grecia / Bulgaria / Muntenegru / Croația / România), limba acesteia fiind sârba. Acțiunea se petrece într-un oraș de provincie (cum ar fi pentru noi Zimnicea, I guess…). Orașul adăpostește o comunitate destul de restrânsă și modestă, protagonista mai multor evenimente stranii petrecute cândva în anul 2016 la poalele unui munte nu foarte înalt. Singura sursă de venit din zonă constă într-o fabrica pe care o deține un magnat corupt, cel care a monopolizat piața muncii din zonă.
Filmul debutează cu un protest pe care îl țin foștii angajați și rudele unora dintre ei, privatizarea fabricii și un accident în care au pierit rude ale protestatarilor generând o reacție singulară. Disperarea îi aduce aproape pe foștii colegi de muncă, care sunt și rude ale victimelor. Intimitatea și apropierea dintre ei sunt foarte bine redate prin cadre scurte, uneori pare că e un fel de privire nepermisă, să îi urmărim atât de aproape în toată splendoarea lor. Corporalitatea și sexualitatea explorate contribuie foarte mult la crearea acestei senzații stranii. Un sentiment de accesare a unui lucru nepermis care îmbracă foarte bine tensiunea ce pare să se ducă într-o zonă terifiantă de horror aproape.
Corupția este inamicul comun al acestui grup eclectic (și totuși uniform sau uniformizabil), cuvintele nu par să schimbe lucrurile prea mult. Demoralizați de lipsa de răspuns a autorităților, încearcă să găsească un răspuns din partea divinității, pe care o asimilează unui preot nu tocmai cuviincios, prin urmare nici biserica nu este soluția lor. Aceste eșecuri spirituale îi conduc destul de rapid către Miya, un fost pușcăriaș carismatic care îi câștigă încrederea Svetlanei, văduvă, femeie cu experiență de viață, aparent rațională, un fel de lider.
Preocupările lui Miya sunt diverse, de curând este adeptul unui cult pe care l-a descoperit într-o carte al cărei conținut este o invocație a diavolului. Grupul începe să se întâlnească seară de seară pentru a face ritualuri satanice în speranța că dorințele urmează să le fie îndeplinite. Paroxismul durerii este atins în momentul când Svetlana, la sfatul noului ei concubin, Miya, dă curs multelor invitații pe care le primea în barul unde lucra, de a petrece o noapte alături de un bărbat în schimbul unor bani. Practică destul de răspândită în această zonă care nu oferă deloc perspective de viitor tinerelor fete. Svetlana se schimbă alături de noul ei companion, credințele și aspirațiile sale depășind criza prin care a trecut câțiva ani de zile. Acest lucru se întâmplă și cu restul prietenilor de suferință.
Dacă ideea de teatru în teatru ne-a fost deja oferită de Shakespeare, ideea de film în film nu aș ști să vă spun de cine ne-a fost oferită. Cu toate acestea, pot să spun că este o tehnică impresionantă, utilizată cum nu se putea mai bine aici de regizorul Mladen Đorđević. Putem observa cum pe ecran rulează o emisiune în care violența pare să fie răspunsul pentru tot grupul, care, înaintea fiecărei ședințe, privește hipnotizat imaginile. Anesteziați sufletește de emisiunea televizată, nu ar trebui să ne mire că ajung să se raporteze diferit la propriile vieți. Ecranul îi reprezintă, devin în parte ceea ce privesc.
Indignarea a fost urmată de resemnare, aceasta din urmă de furie, șocați de moartea uneia dintre fetele victimelor care au pierit în accidentul din fabrică, sunt dornici de răzbunare. Decizia este luată după ce Svetlana este sigură de faptul că l-a descoperit pe prințul alungat pe nedrept din Rai. Acesta fiind un ins tăcut, straniu, despre care din nu se știe ce motiv se crede că are puteri tămăduitoare (finalul ne spune cine este, o scenă hilară). Sub așa-zisa oblăduire a celui pe care l-au tot invocat, iau hotărârea să nu lase „elita” provincială autohtonă să scape fără să fie absolvită și în această situație. Urmează scene de-un umor negru și straniu pe care nu am de gând să le spun, ar răpi din farmecul vizionării.
Destul de complicat să dau o notă, dar nu mi-aș fi imaginat că un decor specific est-european ar putea găzdui un film despre niște muncitori sataniști, iar totul să pară exact cum ar trebui să fie. Aș spune nota 9.
