Când disperarea te târăște dincolo de uman, printre târâtoarele nopții: Nightcrawler (2014)

Nightcrawler (2014)

Regia/Scenariu: Dan Gilroy
Distribuția: Jake Gyllenhaal, Rene Russo, Bill Paxton

Gyllenhaal continuă șirul impresionant de performanțe – incredibilul duet de personaje din Enemy, dar și din Prisoners și End of Watch – cu ceea ce-ar putea fi cel mai definitoriu personaj al său: Lou Bloom, vorbărețul în clișee inspiraționale, un self-made man cu fler pentru afaceri, dar fără morală.

Jake Gyllenhall își găsește în Nightcrawler propriul Rupert Pupkin, urmașul sau avatarul personajului lui Martin Scorsese din satira despre infamia mass media și celebritatea (cu orice preț), The King of Comedy. Nu e un film subtil și n-o să ieșiți din sală fără să vă fie clară opinia regizorului despre jurnalismul american modern (pe scurt: nu dă doi bani pe el). Marșând complet pe direcția umorului negru absurd, Nightcrawler reușește să devină o satiră isterică, maniacală. Dacă Știrile de la ora 5 s-ar autoparodia, s-ar regăsi în Nightcrawler.

Nightcrawler zugrăvește modul amoral prin care paparazzii și televiziunile de știri creează un climat senzaționalist și concurențial la modul toxic, un tărâm fertil pentru gestarea oportuniștilor fără scrupule. Nightcrawler nu e extraordinar prin nimic anume, dar acest debut al scenaristului-regizor Dan Gilroy (cam mulți scenariști trec în spatele camerei în ultima vreme, nu vi se pare?) are darul de-a te captiva cu o eficiență teribilă. E un exercițiu de școală veche, un non sens absurd cu o patină zgrumțuroasă ce te târăște înapoi în anii 80 cu soundul de chitară electrică al colonei sonore semnate de James Newton Howard. Dar acest aer arhaic straniu îl face pe Nightcrawler să fie o anomalie printre thrillerele secolului 21 suficient de vintage ca să pară fresh.

Cheia de boltă a filmului este Jake Gyllenhaal care interpretează un personaj atât de nelalocul lui în propria piele încât devine un chin numai să-l privești. Un insomniac cu un profil mental de te iau durerile de cap, un instinct de supraviețuire până dincolo de limite și o tendință de-a îneca totul în clișee și citate, predigerate, un nonsens de management motivațional: “Who am I? I’m a hard worker, I set myself goals, and I like to be consistent.” Logica fundamentală a poveștilor despre obsesii este că personajul central tinde să devină fetișul lor, rațiunea lor de-a fi. Asta i se întâmplă și lui Louis când descoperă cohortele hoitarilor de știri ce cutreieră noaptea Los Angelesul pentru a filma catastrofe, crime, accidente pentru a le vinde posturilor de știri.

Louis este – la început – incapacitat și complet nepregătit pentru noua lui profesie, dar e pregătit să treacă peste orice și să renunțe la orice fărâmă de morală: ca o mașinărie perfectă de învățat, ca un robot, absoarbe tot ce vede și aude. Curând are suficient material pentru a o impresiona pe directoarea de știri a unui post TV de mâna a doua aflat în goană după audiențe, Nina (Rene Russo), a cărei idee despre jurnalism e foarte grafică: “Think of our newscast as a screaming woman running down the street with her throat cut.” Devenit indispensabil poatului TV, Louis folosește aceeași manieră cinic-zâmbitoare, cu tonuri mizantrop-corporatiste, pentru a obține bani și favoruri sexuale (“I have to think that you are invested in this transaction”).

Nightcrawler ne prezintă un monomaniac care, deși nu e perfect plauzibil sau consistent ca personaj, baleiază continuu printre vorbe goale și șabloane manageriale în timp ce-și învață ucenicul, Rick (excelentul actor englez Riz Ahmed) să se transforme în el însuși. Inteligența scenariului lui Gilroy constă în faptul că nu ne spune absolut nimic despre Louis. Nu e niciun background biografic, doar un adolescent întârziat, singuratic, care cutreieră orașul reinventându-se și, pe parcurs, descotorosindu-se de inutilul balast numit umanitate. Această pată oarbă a biografiei lui face ca relația cu Nina să fie și mai perversă: e un băiat cu oribile complexe oedipiene. Cumva, reușește să „vadă” punctele ei slabe și știe că ea e profund dezamagită de propria viață, personală și profesională și, ca un prădător, instinctiv, nu pregetă să împlânte pumnalul și să-l răsucească în rană.

Gyllenhaal te hipnotizează efectiv prin stranietatea debitării mantrelor lui Louis, aproape cu o pietate bisericească, ideală pentru lipsa lor de sens și conținut. El ridică filmul prin simpla lui prezență scenică: scheletic, cu un păr unsuros pieptănat peste cap și cu o privire care pare pictată direct pe albul ochilor. Sunt două scene definitorii care dau măsura talentului lui Gyllenhaal: cea de zi, când stă rezemat de un palmier în lumina răsăritului, chiar înainte de-a fura bicicleta de curse, unde are o față calmă, liniștită, de puștan și scena de noapte a filmării accidentului aranjat „ca să dea bine la poză” unde este absolut transfigurat, măcinat de demonii interiori. Ar putea fi un Dr. Jekyll și Mr. Hyde, dar Nightcrawler este numai despre mr. Hyde.

CONCLUZIA: Protagonistul e o scursură a umanității, povestea e întunecată, violentă și urâtă, iar ca rezultat Nightcrawler este un film deosebit.

Nota: 8,5/10

[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=UPawRAHG-0g’]