Au voleur (2009) – O viata reala
Regia: Sarah Leonor
Scenariul: Sarah Leonor & Emmanuelle Jacob
Producatori: Michel Klein & Laetitia Fèvre
Distributie : Bruno – Guillaume Depardieu, Isabelle – Florence Loiret Caille, Manu – Jaques Nolot
Un film care m-a tulburat in mod deosebit, la fel ca si Copilaria lui Icar, ultima realizare cinematografica in care a evoluat Guillaume Depardieu (dupa vizionarea caruia mi-a fost imposibil sa astern vreun rand pe monitor!). Pentru ca ceva din mine nu a putut la timpul respectiv sa-si exteriorizeze impresiile despre filmul L’enfence d’Icar, iata un foarte bun articol/interviu al Alexandrei Olivotto, aparut in Cotidianul, in anul 2008.
De ce m-a tulburat atat de mult si acest penultim film al lui Guillaume Depardieu? Pentru ca si aici, ca si in ultimul, am avut senzatia dureroasa a unui testament. A ultimelor ganduri, impresii si concluzii ale unui suflet zbuciumat si greu incercat de viata, nu pentru ca viata ar fi fost cruda cu eroul, ci pentru ca acesta a fentat prea des viata.
Si probabil ca pana la sfarsit a ramas un copil mare, copilul unui alt copil mare, talente uriase in carcase neprietenoase. Unul s-a impacat cu viata “reala”, celalalt a continuat sa o caute pana la autodevorare.
Nimic mai potrivit acestui film decat coloana sonora impecabila ca si concept si sonoritate, muzica americana protestatara a tinerilor dezamagiti de oferta sistemului (Grassy grass grass Woody Guthrie).
Insa Bruno, evoluand in jurul punctului fix – barlogul anost dintr-o periferie urbana franceza – se simte viu si puternic numai atunci cand imbracat in costum si cu camasa alba – fura! Fura pentru ca sa traiasca, in loc sa munceasca ca sa traiasca! Si numai asa simte ca este in viata! Este constient de drumul sau alunecos si de directia in care duce, dovada este faptul ca incearca sa ocroteasca vietile tinere care il inconjoara, de tentatia iesirii in “realitate”. O “realitate” care duce catre celula inchisorii, experienta traumatica de care a avut parte Manu, intors in libertate dupa ani de recluziune si care a invatat ce inseamna Dumenzeu sub povara gratiilor.
Bruno isi iroseste viata, incercand sa-si duca traiul de zi cu zi. Intalnirea sa cu Isabelle, si ea o latenta nemultumita, dar a carei revolta nu se manifesta fatis, relatia care se dezvolta intre ei, conjugata cu faptul ca Politia ii sufla in ceafa dupa ultimul sau furt, ii transforma pe cei doi tineri in fugari din fata legii.
Sentimentul primordial al libertatii, consumat pe apele feerice ale unui rau – cu trimitere la botezul initiatic in Iordan, plutirea sub frunzisurile bogate in barca-camin “free-free…birds…rain…run…run …”, mila si rugaciune, tovarasul loial – un caine si el exclus din mijlocul semenilor … tigara fumata sus, intre crengile unui copac … ceata care se ridica pe rau si separa lumile, il fac pe Bruno sa declare ca aceasta este “viata reala”. De fapt este viata care il trimite in cautarea glontului … fiecare cade sub un glont … real sau inchipuit. Bruno alege glontul real, pentru ca refuza viata in celula inchisorii. Viata lui trece deliberat pe langa moartea pe care o cauta. Nu stim daca o si gaseste in final, insa ultimele sale puteri, ultimul sau fluierat si ultimul sau zambet sunt dedicate salvarii Isabellei, eliberarii acesteia din “viata reala” pe care au trait-o catava vreme impreuna, protejarii ei catre anonimatul intoarcerii. Cu amintirea lui Bruno pentru totdeauna, materializata in jeaca sa de piele purtata acum de catre Isabelle.
O bogata problematica filozofica si mitica…in lentoarea miscarii camerei de filmat, care decupeaza imagini superbe (Laurent Desmet): figurile celor doi eroi, siluetele lor unice in mijlocul naturii …primii oameni pe pamant in cautarea destinului …apele raului care purifica greselile din urma si netezesc deciziile viitoare…
Si un Guillaume Depardieu de neuitat!
Sunt de parere ca INTERVIUL CU SARAH LEONOR, regizoarea filmului, realizat de ISABELLE POTEL, pus la dispozitia de TRANSILVANIA FILM (distribuitorul peliculei) este deosebit de edificator in privinta acestui film:
Un barbat si o femeie fug de politie. Ajung pe o barca, plutind departe, spre inima padurii. Care este fondul acestei experiente?
Coborand de-a lungul raului, Bruno si Isabelle se întorc spre ei însisi, pana cand ajung la ceva primitiv, ceva primar, ceva copilaresc. Orice notiune a timpului dispare, joaca si realitatea se întrepatrund, pentru a lasa loc unui prezent vesnic. Traiesc experineta unei libertati fara limite, unde nu mai exista trecut sau perspectiva. Nu ma refer la un paradis pierdut, ci mai degraba la o experienta care exista, potential, în fiecare dintre noi, o experienta care trebuie doar redescoperita. Dincolo de aceste argumente, ma intereseaza cuplul în sine, acest cuplu anume. Cum Bruno o initiaza pe Isabelle în ceea ce priveste prezentul, cum Isabelle îi ofera energia ei si dorinta de fericire. Dar aceasta stare de gratie îsi atinge, în mod inevitabil, limitele. Probabil mai mult decat Bruno, Isabelle este constienta ca niciun cuplu nu poate exista independent. Nu am o viziune romantica asupra dragostei, în niciun caz.
Pentru mine, este important sa raman cu capul pe umeri! (rade). Cand am cautat locatiile, l-am dus pe Laurent Desmet, directorul de imagine al filmului, în acea padure. Laurent a numit-o padurea Brigadoon, ca referinta la filmului lui Minnelli, în care sateni dintr-un alt timp reapar la fiecare 100 de ani. În acel film, doua lumi, doua linii temporale co-exista în acelasi loc. Acelasi lucru se întampla si în O viata reala: Bruno si Isabelle descopera o noua dimensiune temporala.
Cine sunt Bruno si Isabelle?
Isabelle si Bruno traiesc la marginea societatii noastre, în care oamenii se poarta ca si cum ar fi înca posibil sa crezi în progres si în dezvoltare economica. Locuiesc la periferia unui orasel, într-un fel de zona urbana dezafectata, unde nimeni nu se opreste niciodata, unde trenurile trec fara sa încetineasca, unde traficul continuu al autostrazii îi duce pe oameni mereu în alte directii. Relatia primara a lui Bruno cu lumea este de a lua. S-a dedicat încercarii de a deveni invizibil. Intra cu încredere în case de oameni bogati datorita experientei pe care o are. Raspunsul sau la traiul într-o zona neglijata economic este de a fura, nu pentru a se îmbogati, ci pentru a supravietui. Epuizat, a ajuns în punctul în care viata lui nu e nimic mai mult decat o reiterare sterila. Isabelle se gaseste în aceeasi situatie. Nu mai poate simti altceva decat plictiseala si extenuare. Preda germana, dar fiind doar o suplinitoare – un rol de umplutura, niciodata permanent – ramane detasata de societate. Ceea ce se întampla între ei nu are nimic de-a face cu clasica poveste a doamnei si a hotului. Desi a mers la universitate, Isabelle provine din acelasi mediu ca si Bruno. Amandoi au gasit, mai mult sau mai putin, o scapare nobila, unul deprinzand arta furatului, celalalt adoptand o limba straina. Am vrut ca Isabelle sa predea germana pentru ca este o limba respinsa adesea de elevii de gimnaziu. Este o lume necunoscuta menita sa fie descoperita, atractia unui ‘altundeva’ pe care încearca sa-l transmita elevilor ei. Lucru nobil, dar Bruno si Isabelle se învart în continuare în cerc în custile lor, la fel ca pantera din textul lui Rilke pe care Isabelle li-l citeste elevilor. Poetul a obervat acest animal lipsit de libertate în 1902, la Gradina botanica din Paris. Energia celor doi este comprimata, sufocata de pereti stramti.
Cum ai conceput prima parte a filmului ca sa ia o întorsatura atat de neasteptata?
Structura sa urmareste mai degraba un tipar muzical, decat unul dramatic. Contine teme care vin una în continuarea celeilalte, care functioneaza ca ecouri si care sugereaza o tensiune înabusita care nu poate duce decat la o ruptura violenta. Ilustrez o lume statica, trezita brusc de dorinta. Un lant de evenimente, dintre care se remarca fuga de politie, îi forteaza pe Bruno si Isabelle sa fuga. Dar este mai degraba dorinta lor tot mai mare de nou, precum si actractia lor reciproca, ceea ce îi împinge sa treaca în tara oglinzilor. Singura lor posibilitate de a supravietui este sa respinga totul. Acesta este momentul hotarator: o diversiune, o rascruce de drumuri, o fuga.
Filmul se ascunde tot timpul, nu poate fi catalogat. La care gen crezi ca se raporteaza cel mai mult?
Scenariul poate da impresia de film întunecat fara iesire. În timpul filmarilor, am cautat tot timpul emotii stapanite, pentru a contra-balansa elementele dramatice. În timpul casting-ului, am simtit ca instinctele lui Florence Loiret Caille, eleganta subtila a lui Jacques Nolot si prezenta fizica complesitoare a lui Guillaume Depardieu vor împiedica orice nenorocire superficiala, tinîndu-mi personajele la o distanta potrivita.
Personajele din film îsi poarta propria disperare cu entuziasm si raman pline de viata pana la capat. Asta e tot ceea conteaza. Pentru O viata reala, m-am gandit mult la filmele noir clasice: They Live by Night al lui Nicholas Ray, High Sierra al lui Raoul Walsh, în care un cuplu de fugari se adanceste tot mai mult în salbaticie. Am tinut cont si de Badlands al lui Terence Malick, cu toate ca personajele mele sunt mai mari ca varsta si fuga lor e mai lipsita de violenta. Maturitatea este un element-cheie al filmului. Fara îndoiala, Isabelle si Bruno au fost furiosi si excesivi în tinerete, dar acum se gasesc într-o stare dupa furie, dupa deziluzie, desi nu au devenit cinici. În cele din urma am pastrat doar scheletul filmului noir: hoti, spargeri, politisti, o urmarire cu masini. Nu simt nevoia sa ma raportez la un gen anume. Trebuie sa-ti creezi propriul limbaj, indiferent de genuri. As putea spune ca O viata reala este un film noir luminos.
Ai facut niste alegeri originale în ceea ce priveste muzica.
Am vrut sa pornesc de la originile muzicii folk, adica de la muzica americana cu accente primitive si de protest împotriva stabilimentului. I-am pus lui Frank Beauvais, consultantul meu muzical, „Grassy grass grass” al lui Woody Gunthrie. Aceasta melodie subliniaza momentul hotarator al filmului, fuga într-o alta lume. Dupa ce a citit scenariul. Frank a pregatit o selectie de cateva sute de melodii, variind de la incantari traditionale la muzica rock, strabatand mai multe continente. La fel ca si personajele, muzica se întoarce în timp, de la contemporar la primitiv, precum percutia algeriana si incantarile pigmeilor. În partea urbana a filmului muzica este narativa, este muzica ce se aude în locurile frecventate de personaje; în padure avem muzica interioara a lui Bruno si Isabelle, care poate fi în sfarsit auzita. Este muzica cuplului care se inventeaza.
Ai fost constienta, în timpul filmarilor, de blîndetea stranie pe care o emana filmul?
Presupun ca acesta poate fi un fel de a privi lucrurile. Atmosfera de pe platou poate fi uneori foarte tensionata. Cand m-am uitat la material, am fost suprinsa sa gasesc acea pace pe care o cautam. Profunzimea interpretarii lui Florence si subtilitatea ei m-au ajutat foarte mult. Cat despre Guillaume, i-am cerut sa se lase în voia luminii, a padurii, sa se abandoneze. Discutiile noastre aduceau uneori a meciuri de box, dar semnasem amandoi un pact de încredere reciproca. Ne-a facut bine în egala masura. Guillaume era prada contradictiilor, încet si rapid, rau si bland, haotic si precis. Am vrut sa gasim o armonie pentru noi trei. A fost probabil mai greu pentru Guillaume sa obtina asta, dar a facut-o într-un final. Armonie si discordie… Discutam mult în termeni muzicali cand pregateam o scena. Guillaume cita Teoria Armoniei a lui Schoenberg, apoi începea imediat sa fredoneze un cantec frantuzesc.
Este finalul filmului lasat deschis pentru a ne tulbura si mai mult?
Înca de la început, mintea mea a refuzat sa faca o alegere. Bruno este ranit, la pamant, politia se apropie, dar am vrut un sentiment care sa transmita o forta vitala puternica. De multe ori de-a lungul filmului se aude un fluierat. Asemenea unui avertisment indian dintr-un western care înseamna „Pericol! Fugi!” Cand Bruno fluiera la final, o invita pe Isabelle sa continue calatoria, sa întretina miscarea. Trebuie sa se desparta, deoarece nu se poate renunta la viata si libertate. Dorinta de a trai este esentiala. Isabelle nu va mai fi niciodata aceeasi. Va purta haina pe care Bruno nu si-a dat-o niciodata jos pana acum: îi cedeaza mantia provocarii la libertate. Pentru Bruno, ca om liber, eliberat de regulile societatii, a muri sau a supravietui în închisoare este unul si acelasi lucru: pentru el, s-a terminat. Cu toate acestea, dupa cum spune chiar el în film, „e parte din joc”. Moartea lui Guillaume Depardieu confera inevitabil o interpretare nefericita finalului filmului.
Guillaume era foarte atasat de ideea ca moartea lui Bruno poate comunica o anumita conceptie a libertatii si a rebeliunii împotriva ordinii stabilite. A vrut întotdeauna sa întruchipeze un anume fel de rebeliune, cea care nu capituleaza niciodata, cea care lasa ceva în urma. Sper ca acesta este cazul.
2 comments