Aria (2004 – 2011)
Regia: Vlad Druck
Stau în fața ecranului devenit deja negru. Diger emoțiile pe care le-am încercat pe durata întregului documentar liric „Aria”, regizat de faimosul Vlad Druck, cel pe care presa română de peste Prut l-a numit, pe bună dreptate, frisonul agitator de sub masca oficială. Pelicula documentară „Aria”, concepută în intervalul a șase ani tumultoși, o aduce în fața publicului pe faimoasa primadonă de origine basarabeană Maria Cebotari. Și nu o face doar în stilul uscat al filmelor biografice, cu înșiruire cronologică lipsită de substanță, ci apelează la toate mecanismele empatice prin care să trezească spectatorul, să-l zbuciume, să-i provoace veritabile frisoane de conștiință. Or, acest lucru s-ar datora nemijlocit faptului că acest petic de pământ moldav încă nu a adus un omagiu deplin acestei figuri proeminente a culturii mondiale.
Care este actualitatea subiectului abordat în această lucrare documentaristă? În calitatea mea de tânără cinefilă, percep necesitatea imperioasă de a reveni la modelele valorice, de a încropi din patrimoniul mondial acele figuri care ne-au dus faima în lume și de a le pune la loc de cinste, în memoria colectivă a națiunii. Este un paradox faptul că numele Mariei Cebotari a devenit un etalon de talie europeană, dar a rămas în umbra anilor pe pământul său natal. Cu siguranță, pun acest lucru pe seama realităților istorice traversate de această zbuciumată țărișoară. Merg până la a afirma că paralelismul destinelor chinuite ale primadonei și a baștinei sale este mai mult decât evident.
Vlad Druck aruncă o lumină amplă asupra destinului și a norocului care o călăuzește în arta muzicii pe Maria Cebotari, de-a lungul vieții sale atât de scurte. Mecanismele stilistice, apelarea la punctele nevralgice ale existenței sale, transformarea narațiunii într-un monolog rostit pe mai multe voci și muzica intensă, tristă care însoțește pelicula – iată câteva dintre elementele indispensabile care explică reușita întregului portret cinematografic studiat de regizor.
Deși Druck ar fi putut apela, cu ușurință, la elemente de reconstituire artistică, prin joc dramatic sau înscenare, acest preferă să aducă publicului o doză considerabilă de veridicitate, încropind filmul din fragmente ale peliculelor în care a jucat primadona, fotografii de epocă și voci ale contemporanilor. Acest lucru permite spectatorului să se integreze deplin în atmosfera proiectului, făcând abstracție definitivă de la orice element exogen. Senzația de lichefiere caldă pe care a reușit Druck să o obțină este un merit aparte, deoarece generația tânără poate urmări filmul cu interes sporit, fără risc de a se plictisi rapid (risc ,de altfel, perfect asumabil în condițiile prezentului vertiginos pe care-l traversăm).
Pornind de la însăși începutul peliculei, apelarea la motto-ul lui Nietzsche: „Adevărul e crud: noi avem arta ca să nu fim distruși de adevăr”, este un mecanism sine qua non care ridică semne de întrebare, dezvăluind un punct dureros al culturii naționale, care a preferat să-și împrăștie prin lume fii și fiicele, iar patrimoniul nostru ciopârțit s-a mutat, intransigent, la periferia culturii europene.
Este de apreciat maniera în care regizorul utilizează cadrele cinematografice ale epocii, oferindu-ne acces la o neasemuită călătorie în timp. Am avut posibilitatea de a admira această pasăre măiastră în pelicule precum sunt: „Solo per te” (1938) de Carmine Gallone sau în „Maria Malibran” de Guido Brignone (1943). Apropo, ultima peliculă denotă similitudini ample între destinul eroinei interpretate de Maria Cebotari și cel al primadonei. Maria Malibran moare pe scenă, în frageda vârstă de 28 de ani, pe când primadona basarabeană agonizează după un chinuitor cancer la pancreas și trece în nemurire la doar 39 de ani.
Este interesant cum Vlad Druck împletește destinul personal al Mariei Cebotari cu cel profesional, dar și cu periplul său departe de casă, aceasta ajungând să fie o stea a operelor din Viena, Berlin, Dresda, Milano, Roma sau București, dar rămânând o tânără țărăncuță plecată din inima unei țări cuprinse de agonia bolșevică. Practic, avem pus la dispoziție un tur virtual prin cele mai importante capitale și metropole culturale ale Europei, astfel încât să putem observa ascensiunea prolifică a eroinei și tragedia pe care o trăiește la intensitate.
Faptul că filmul debutează cu scene de la înmormântarea primadonei este încă un instrument de empatizare, demonstrându-ne mitului exilului cultural pe care l-au trăit figuri proeminente ale panteonului cultural basarabean. Pe de altă parte, structura inedită a filmului are o logică aparte:
- Actul I „Cucerind Europa” sau Aria parlante – este o demonstrație amplă factologică, din care aflăm portretul primadonei și contextul istoric care o aduce în lumea muzicii.
- Actul II „Cântăreața zburătoare” sau Aria cantabile reprezintă un montaj metaforic, construind imaginea prolifică a Mariei Cebotari în cele mai mari proiecte muzicale ale vremii: Boema, Traviata, Madame Butterfly. Secvențele care se derulează atât de pe scena operelor cele mai importante, cât și cadrele cinematografice completează natural portretul artistei.
- Actul III, „Voce în flăcări” sau Al Unisono denotă împletirea imaginilor din Europa aflată în derivă și nevoia relevantă de cultură în perioada tumultoasă a acelor vremi.
- Antractul „Intermezzo Colle Voce” este relevant pentru revenirea la prezent, fiind o sumă de mărturii oferite de discipoli sau contemporani. Inedită mi s-a părut partea cu interviurile acordate de ambii fii ai primadonei, Friedrich și Peter Guzon, ajunși în sfârșit pe meleagurile natale.
- Actul IV sau „Adio, Butterfly!” este un Accordo finale, care dezvăluie ultimele etape ale vieții primadonei, ultimele sale proiecte și testamentul său indubitabil. Mi s-a întipărit în memorie dorința sa de a se odihni în cavou alături de ultimul său soț, Gustav Diessl, marea sa dragoste.
Ce semnifică acest film pentru tânăra generație? Este un duș rece care ne readuce în fața valorilor pe care ar trebui să le păstrăm cu strictețe. Este o bijuterie meticuloasă a cinematografiei naționale care ne aduce în fața unui model valoric aparte. De ce am decis să numesc acest text „soarta unui talent uitat de Patrie”? Pentru că avem o datorie neconsumată față de figura impozantă a Mariei Cebotari, nu doar de a o comemora după trecerea în neființă, ci și de a-i aprecia incomensurabila implicație artistică în patrimoniul mondial, trecându-ne țara în letopisețele vremii.
Nota: 10/10
Filmul integral:
(Sursă fotografii: identitate.ro, restarts.wordpress.com)
