Anna Karenina (2012)

Anna Karenina (2012)

Regia: Joe Wright
Scenariul: Tom Stoppard, (la baza romanul lui Lev Tolstoi)
Distributia: Keira Knightley, Jude Law, Aaron Taylor-Johnson, Kelly Macdonald, Matthew Macfadyen, Domhnall Gleeson, Alicia Vikander, Emily Watson

Impresii:

Ca intotdeauna, am procedat prin a lasa sa treaca o zi-doua de la vizionarea filmului, pentru a-l lasa sa ma bantuie (si ce bine este cand se intampla bantuiala asta) si pentru a-mi aseza impresiile.

Pentru ca despre impresii este vorba si in general in viata, si aici, pe aceasta pagina virtuala.

Traind impreuna cu mine deja de un numar considerabil de ani :), am aflat si invatat cate ceva despre persoana mea, printre care  faptul ca adeseori imi place  sa descriptez operele literare si intr-o alta cheie decat cea clasica, consacrata, sa le transpun in alt timp si alta maniera artistica. De aceea, ceea ce am descoperit la Joe Wright si la aceasta Anna Karenina a lui a rezonat profund cu eul meu.

Anna Karenina a lui Tolstoi este o drama clasica a secolului 19 despre societate, familie, iubire si conditia femeii in aceasta ecuatie cu “n” necunoscute, dar rigid definite, o drama pe care, cu ochiul hipertrofiat al secolului 21, o putem cataloga cu usurinta drept melodrama.

In momentul in care avem insa o viziune precum cea a lui Wright, extrem de originala si neconventionala, avem in fata ochilor o tragedie.

Tragedia umana a mecanicismului relatiilor sociale, familiale, politice si de suflet intr-o lume penduland intre feudalism si modernism, suspendata atemporal intre secerisul taranilor fosti iobagi si saloanele balurilor din Moscova si Sankt Petersburg. Eroina principala a acestor tragedii este femeia, care desi este frumoasa, inteligenta, culta, muncitoare si rabdatoare,  este lipsita de unul dintre drepturile fundamentale ale omului… acela de a alege si de a dispune de prezentul si viitorul sau. Dar tot femeia este aceea care innoada si deznoada destine, prin proprii metode persuasive si subversive, asezandu-si destinul deasupra hotararilor lumii barbatilor.

Crescut si format in proximitatea scandurii scenei, intr-un teatru, Wright are o viziune specifica asupra spectacolului vietii. Astfel incat transpune drama-tragedia Annei Karenina intr-o compozitie rece si eleganta a epocii, un iad al marionetelor trase de sforile regulilor si manierismului caracteristic. Un iad in care daca una dintre papusile-marioneta indrazneste sa se elibereze din sfori este ostracizata pentru ca vezi … sa incalci legile este un fapt pardonabil, dar sa incalci regulile … nu exista intelegere sau iertare.

Or, Anna Karenina se afla la un moment dat al vietii ei, de partea gresita, nu respecta regulile, si – ca femeie, nu ii este permisa evadarea din turma.

Oamenii isi joaca rolurile pe scena vietii, scandurile scenei revin cu obstinatie in viziunea regizorului, schimbarile de decor nu conduc la schimbari de mentalitate, usi se inchid si se deschid in fata actorilor fara a le oferi cai de evadare din inchisoarea antropologica si ideologica a Mamei Rusia, a secolului 19; marionetele rareori isi rup cu dintii sforile.

Si daca o fac, pretul platit este urias.

Oglinda in care marioneta isi  priveste chipul ajunge sa ii reflecte sufletul frant in imagini dureros-deplasate.

Un alambic critic al epocii, Ana Karenina m-a dus cu gandul la “Tablouri dintr-o expozitie” a lui Musorgski/Ravel, “o reala metafizica intre culori si sunete, sunete si culori”, sursa de inspiratie si pentru Emerson, Lake & Palmer, pentru ca Wright, dimpreuna cu directorul de imagine Seamus McGarvey creeaza superbe compozitii picturale in acest film. Picturi atemporale, in care statica personajelor participante pasive este rupta de miscarile eroilor principali singurii cu adevarat vii, traindu-si simtirile la cel mai inalt nivel. Edificatoare in acest sens este scena suprarealistica a  balului moscovit si a dansului dintre Anna si Vronski. Dar si scena garii, unde numai doua personaje sunt vii in peisajul intepenit, Anna si trenul hotarasc dinamic  viitorul prescris si eliberator . Sau tabloul final al filmului … desprins parca din impresionismul francez, unde recele si “moralul” Alexei Karenin, zambeste fin, superior si multumit din scaunul sau plasat intr-o revarsare varatica de flori, avandu-i sub ochii sai de “parinte” responsabil, pe cei doi copii ramasi in urma Anei.

O cinematografie superba, datorata cum spuneam lui Seamus McGarvey, o succesiune de umbre si lumini, care subliniaza vesnica intrebare a omenirii “de unde stim ce e bine?”

O cinematografie care urmareste cu multa aplecare si empatie figurile eroilor principali, umanizandu-i si eliberandu-i (poate pentru prea putin timp) din legaturile restrictive ale regulilor, lasandu-i sa-si traiasca mica portie de fericire. O cinematografie a carei contributie atarna mult si in prezentarea singurei figuri cu adevarat luminoase si pline de speranta viitorului, aceea a lui Levin.

Distributie de zile mari. O distributie care serveste viziunii lui Wright. Keira Knightley, Jude Law, Aaron Taylor-Johnson sunt interpretii acestei viziuni. Nu sunt neaparat interpretii personajelor lui Tolstoi, asa cum nici Tom Stoppard si Wright nu ne transmit intocmai viziunea si atmosfera lui Tolstoi, dar spiritul epocii este indiscutabil bine construit. Frumusetea, eleganta si talentul Keirei Knightley contureaza portretul  bogat al femeii care descopera iubirea, “uita” sub revelatia acestui sentiment de cutumele impuse de societate si incearca sa se ridice, cu naivitate, dar si cu tarie, impotriva lor. Pentru mine ea este Anna Karenina, aceea care impreuna cu paginile lui Tolstoi, imi arata “Tabloul” Rusiei acelor vremuri, sub multe din aspectele concludente ale secolului 19. La fel si Jude Law, cu o creionare exceptionala a lui Karenin (intradevar un rol de  compozitie), realizeaza portretul omului de stat devotat, cu viziune pentru tara, dar si a barbatului incorsetat in “reguli”, care isi sacrifica femeia in virtutea acestor reguli. Cel de-al treilea colt al triunghiului conjugal, Vronski, cel mai indepartat de tiparul tolstoian, interpretat de Aaron Taylor-Johnson, isi pierde in viziunea scenariului aura de Don Juan si capata valente mai romantic-umane-responsabile, devine pur si simplu un tanar indragostit, debusolat la un moment dat de tragedia careia i-a fost initiator. Postura dedicata, careia ii gaseste o buna intruchipare.

M-am bucurat sa o revad si pe Emily Watson. Din restul plutonului, o distributie numeroasa, ca in orice transpunere a clasicilor rusi, Domhnall Gleeson – Levin – figura luminoasa secondat de Alicia Vikander – Kitty – formeaza o pereche bine articulata in economia filmului, ca si perechea Matthew Macfadyen (Oblonski) si Kelly Macdonald (Dolly).

Revenind la suita “Tablouri dintr-o expozitie”, nu am de unde sa stiu daca spre ea si-a indreptat gandul si Dario Marianelli, autorul coloanei sonore originale (cu care Weight a lucrat si la Atonement si la Pride & Prejudice si la The Soloist, insa maniera si muzicalitatea sountracks-urilor sale  sunt de o sonoritate bogata si integrata epocii Anei Karenina, un exemplu edificator iata-l pe acela al Dansului.

Un film interesant, pe care vi-l recomand! Viata precum tablourile dintr-o expozitie, o fresca somptuoasa antropologica, sociala si politica a societatii imperiului tarist, repovestita intr-o cheie originala.

Nota: 8.5/10

http://www.youtube.com/watch?v=rPGLRO3fZnQ