À deux c’est plus facile (2009) – În doi e mai uşor
Regia: Emilie Deleuze
Distribuţia: Michel Galabru, Luce Radot, Alexandra Stewart
Al doilea film pe care am reușit să îl vizionez în cadrul Festivalului Filmului Francez, organizat la Cluj Napoca de IFR, a fost cu totul diferit de cel dintâi (Un monstru la Paris). Dacă filmul de animație din 2011 promova lupta pentru dreptate, adevăr și optimism, înveselind totodată publicul de toate vârstele cu dialogurile savuroase și momentele muzicale reușite, În doi e mai ușor face parte dintr-o altă categorie și vizează un public ceva mai restrâns.
Am remarcat, cu bucurie, că sala cinematografului Victoria a fost aproape plină cu ocazia difuzării acestui film. Un alt aspect pozitiv a fost reprezentat de prezența regizoarei, care a avut amabilitatea de a răspunde la întrebări la finalul filmului; am aflat, astfel, câteva detalii despre viziunea ei asupra conceptelor, personajelor și situațiilor pe care tocmai le urmărisem.
Filmul spune povestea unui tandem neobișnuit: Marilyn (Luce Radot) este o proaspătă studentă sosită din provincie pentru a studia machiajul din filmele horror; Joseph (Michel Galabru) este un bătrân dificil, cu predilecție morocănos și lipsit de orice entuziasm, care acceptă să semneze un contract cu o agenție care pune în contact persoane în situația celor doi. Mai exact, bătrânul acceptă să o primească pe Marilyn (fără –e, ca Marilyn Monroe – după cum precizează de fiecare dată când se prezintă) în ”gazdă”, în schimbul companiei și al treburilor casnice. În fapt, aflăm curând că are și un scop ascuns, mult mai important în economia propriei existențe decât obținerea unei tovarășe de conversație – tovarășă pe care, în fond, nici nu și-o dorise (Altceva nu aveți? va întreba el exasperat, aflând că agenția nu dispune de alte cereri din partea băieților).
În mod curios și deloc surprinzător, între cei doi se înfiripă o relație ușor bizară, însă foarte înduioșătoare. Ajung să țină unul la celălalt și se trezesc făcând gesturi neașteptate, care nu le stau în fire, pentru a se mulțumi reciproc. La o vârstă înaintată, nu e simplu să te obișnuiești cu muzica punk ascultată la maxim, și nici nu te-ai aștepta să vizionezi Dracula: Tată și fiu șezând pe canapeaua din sufragerie. De cealaltă parte a baricadei, Marilyn are candoarea și entuziasmul caracteristice vârstei, cauzând însă suficiente probleme și vârându-se în necaz după necaz.
Jocul actorilor este mai mult decât natural: după cum declara regizoarea, era nevoie de un șarm nativ pentru a echilibra ticurile profesionale ale monstrului sacru Galabru. Emilie Deleuze a fost încântată s-o descopere pe Luce Radot, o novice în ale cinematografiei : Pe lângă că arăta excepțional în cadru, Luce nici măcar nu-și dorea să joace, spunea Emilie; până și Galabru avea să recunoască, ulterior, că rareori a întâlnit o asemenea ușurință în joc la debutante. În plus, Luce Radot s-a făcut remarcată prin capacitatea de a ”păstra perfect liniștea” în momentele-cheie din scenariu.
Machiaj horror, o poveste de ”dragoste” eșuată, un peștișor (și poate încă unul), dialoguri ironice și încărcate de sensibilitate – pe scurt, o lecție de viață care ne aduce aminte să trăim.
1 comment
Intr-adevar minunat si emotionant!