“Zid de pace, turnuri de fraţie. Deceniul deschiderii: 1962-1972”, de Mircea Maliţa, Dinu C. Giurescu
Editura Compania, Colecţia „Figuri & Clipe”, Bucureşti, 2011
Există o mare căutare a unor astfel de cărţi, din ce în ce mai multe persoane doresc să afle mai multe informaţii despre perioada comunistă, să afle adevărul din spatele propagandei care ne-a fost prezentată atâţia ani de către autorităţile acelei perioade. De aceea, demersul celor de la Editura Compania de a prezenta un deceniu interesant al istoriei contemporante (acela al „deschiderii României spre Vest” şi al îndepărtării succesive faţă de ţările Tratatului de la Varşovia), respectiv cel dintre 1962-1972, este cu atât mai important cu cât impresiile celor doi autori sunt personale, ei fiind, cu precădere Mircea Maliţa, în centrul evenimentelor acelei perioade.
O paralelă interesantă aşadar între doi voci deosebite. Subiectul: „Anii ’60 ai secolului XX şi o parte din următoarea decadă constituie etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-1945. În conjuctura atunci existentă, diplomaţia română a iniţiat acţiuni proprii, relevante în ansamblul relaţiilor internaţionale. Respectând cerinţele şi limitele balanţei de forţe între Est şi Vest, diplomaţia română şi-a constituit un spaţiu de acţiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din U.R.S.S., China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada şi Statele Unite ale Americii.”
Pe de o parte, îl avem pe diplomatul Mircea Maliţa, deţinătorul unor funcţii prestigioase pe timpul comunismului, până la prigoana acestuia de după 1984 (ultima funcţie importantă fiind aceea de ambasador în Statele Unite ale Americii). Despre el, putem spune că a fost preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor din România, organizaţie a Partidului Comunist până la reunirea tuturor organizaţiilor de tineret în UTM. A fost, de asemenea, adjunct al Ministrului Afacerilor Externe, Ministru al Învăţământului, ambasador în Elveţia şi apoi în SUA. Prin urmare, un om impregnat adânc în nomenclatura comunistă, chiar dacă are apoi scuza că a fost îndepărtat şi are astfel un alibi pentru o perioadă neagră a propriei sale cariere.
După cum ne istoriseşte chiar la începutul cărţii, ideea privind această lucrare îi aparţine, considerând că, împreună cu Dinu C. Giurescu, poate construi ceva de calitate, din impresiile personale directe amestecate cu gândirea rece a istoricului de profesie: „Ideea acestei cărţi a apărut din conversaţiile cu prietenul şi colegul meu Dinu C. Giurescu pe când făceam schimb de amintiri şi referinţe documentare, lucrări care se găsesc din plin atât la un istoric, cât şi la un diplomat. Ponderea diferă însă: diplomatul excelează în întâmplări trăite, istoricul – în documente dezgropate. Ne-am gândit să folosim această complementaritate şi să lucrăm în paralel, în texte distincte, la tabloul epocii care ni se pare cea mai grăitoare dintre vremurile de încercare prin care am trecut amândoi.”
Rezultă astfel o primă parte a cărţii, intitulată „Deceniul deschiderii evocat de un diplomat”, în care experienţa personală, legăturile directe avute cu conducătorii comunişti sunt puse pe hârtie cu un mare subiectivism. Maliţa consideră astfel că rolul cel mai important al deceniului nu l-au avut Dej sau Ceauşescu, ci Ion Gheorghe Maurer, care a avut iniţiativa deschiderii faţă de Occident, cumulată cu o apărare activă împotriva ingerinţelor sovietice în treburile interne ale României. Evocările sunt interesante, pline de amănunte, deşi răzbate, cum spuneam, subiectivismul lui Mircea Maliţa într-o perioadă de relativă destindere internă, dar în care, totuşi, trăiam într-o dictatură, erau încă mulţi oameni în închisori, iar Securitatea îşi intra treptat în mână.
Pe de altă parte, îl avem pe Dinu C. Giurescu, un istoric reputat, care semnează al doilea capitol important, mai puţin consistent şi mai concentrat în informaţii, „Deceniul deschiderii evocat de un istoric”. Dinu C. Giurescu comentează prima parte a cărţii, scrisă de Mircea Maliţa, capitol cu capitol, cunoscând probabil ceea ce primul autor scrisese deja şi apreciind, aducând informaţii suplimentare, completând cu evenimente pe care Maliţa le uitase. O a doua parte rece, făcută din prisma istoricului şi nu al participantului la evenimente. Se ştie că Dinu C. Giurescu provine dintr-o familie care a avut de suferit imediat după cel de-al doilea război mondial, tatăl său Constantin C. Giurescu fiind îndepărtat din viaţa academică în 1948, arestat la 6 mai 1950, inclus în „lotul demnitarilor” şi închis la Sighet, timp de cinci ani. După eliberare (5 iulie 1955) a primit domiciliu forţat la Măzăreni, Brăila, până la sfârşitul anului. Este reîncadrat la Universitate începând cu 1963, odată cu distanţarea regimului comunist de la Bucureşti faţă de Moscova.
De multe ori, o rugăminte, o dorinţă sau un lucru care trebuie impus răzbat printre rândurile scrise de Dinu C. Giurescu: aceea că, în viitorul apropiat, arhivele Ministerului Afacerilor Externe şi al altor ministere apropiate acestora trebuie să iasă la suprafaţă, studierea lor trebuie aprobată cât mai curând, chiar dacă numai istoricilor şi oamenilor de cercetare. În final, considerăm că acesta ar trebui să fie scopul principal al cărţii, o cercetare exhaustivă fiind probabil răspunsul la multe dintre întrebările care se întrevăd printre rândurile acestei lucrări.
