”Vorbesc în gând, cu voce tare”, Robert Șerban – dialoguri cu Un Cristian
Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2016
Moto: (Interviurile în propria biografie literară) ”contează mult, fiindcă în ele sunt topite, povestite, retrăite ori păstrate părți din viața mea. Sunt amintirile mele de la vârste diferite, percepțiile asupra a ceea ce am trăit într-un moment sau altul, sunt așteptările sau planurile pe care mi le-am făcut, sunt tristeți, reacții ridicole, dezamăgiri, poate chiar furii. Sunt contradicțiile mele.” (pag. 22)
Sunt persoane care citesc cărțile făcând abstracție de autorul lor, neinteresându-i cine și de ce le-a scris. Sunt cititori care identifică personajele, gândurile și acțiunile lor cu scriitorul care i-a imaginat. Sunt alte categorii de cititori pe care îi interesează totul, care consideră, pe de o parte, că și scriitorul e un personaj în toată povestea asta și că, pe de altă parte, trebuie să îl cunoști pe cel care a scris o carte, chiar dacă fac o departajare clară între operă și omul care a creat-o. Considerându-mă un adept al celei de-a treia direcții descrise, citesc cu interes interviurile cu scriitori români și străini, pentru că este o ocazie foarte bună să cunoaștem oamenii din spatele cărților, cei pe care îi întâlnim rareori, poate doar la anumite evenimente literare, lansări de carte etc.
Cu aceste gânduri am plecat la drum atunci când am început să citesc dialogurile lui Robert Șerban cu Un Cristian, reunite în volumul ”Vorbesc în gând, cu voce tare”, apărut la Editura Casa de Pariuri Literare. Am intrat astfel în intimitatea unui scriitor prețuit de critică și de public, care și-a dezvăluit, în interviurile din această carte, (aproape) toate gândurile despre tot felul de subiecte incitante pentru cititor: jurnalism, copii, poezie, editură și tipografie, Timișoara și studenție, armată și orașul natal, oameni politici și literatură.
Volumul este structurat în cinci părți, din care patru reprezintă forme clasice de interviu, pe teme diferite, iar ultima este inedită și, prin aceasta, foarte interesantă, unde Un Cristian culege câteva dintre întrebările esențiale puse de Robert Șerban unor personalități și la care acesta trebuie să treacă de cealaltă parte (a microfonului, cum se spunea înainte) și să răspundă. În prima parte a cărții – ”Chiar și bâlbele au chichirezul lor” – ni-l dezvăluie pe Robert Șerban jurnalistul, la rândul său un intervievator de talent, care ne oferă câteva lecții interesante despre arta interviului, despre capacitatea de a alege subiectele și de a căuta informații, despre documentarea pe care trebuie, în mod obligatoriu, să o facă cel care ia interviul (de altfel, este și unul dintre motivele pentru care am refuzat interviurile cu scriitori cărora nu le-am citit cărțile). Cum sunt abonat la câteva reviste literare, am recunoscut, printre rândurile de aici, și câteva interviuri în care întrebările sunt mai mari decât răspunsurile, cum am și participat la câteva evenimente literare, interviuri în direct, unde debitul verbal al moderatorului nu mai lăsa timp de răspuns celui invitat:
”Și prin revistele literare am citit nu puține interviurile sunt de aceleași dimensiuni (ca număr de semne) cu răspunsurile. Ține morțiș scriitorul nostru dotat cu reportofon să ne arate că știe tot, că-i acoperit, că cel din fața lui n-are nicio scăpare, că orice ar spune e deja cunoscut dinainte.” (pag. 9)
Cartea continuă cu trecerea subiectului principal asupra lui Robert Șerban scriitorul, omul de litere, cel care scrie, publică, citește, participă la evenimente literare (într-un capitol intitulat frumos și sincer ”Scriu puțin și rar, totuși, chiar dacă citesc mult și des”). Într-o lume literară din ce în ce mai închisă, mai puțin dotată financiar tocmai pentru că oamenii cu bani sau oamenii cu decizie consideră că nu este deloc profitabilă, rămânem cu toții interziși când observăm cum sunt privite lecturile cu public sau festivalurile în străinătate. Mi-am adus aminte, citind rândurile următoare ale lui Robert Șerban de la un festival din Elveția, de gândurile unui alt scriitor român cu care am vorbit la FILIT, care îmi spunea că acesta este primul festival din România la care participă și la care lectura, discuția se plătea comparabil și era mândru că, în sfârșit, se schimbă ceva și la noi. Doi ani mai târziu, festivalul de la Iași este aproape ucis de către autorități:
”Primul șoc pe care l-am avut la acel festival a fost să văd că oamenii plătesc bilet ca să intre în sală. Al doilea, că se strâng vreo 300. Al treilea, că ascultă stând smirnă, deși citeam și în română, nu doar în germană. Al patrulea, că au aplaudat ca nebunii, de parcă ținuserăm concert rock acolo, nu lectură de poezie. Al cincilea, că am primit onorariu pentru o chestie care ne făcuse nouă o mare plăcere. Al șaselea, că erau o mie de franci elvețieni. O hârtie de o mie!” (pag. 62-63)
În următoarele trei capitole, apar și dezvăluiri intime, apar și luări de poziții cu privire la noua critică literară și cu puterea simbolică a criticilor în literatura românească actuală, se discută despre bloggeri și critici care l-au citit și i-au apreciat cărțile, despre Editura Brumar din Timișoara, la care a contribuit fundamental în ultimele decenii, despre poezie, planurile și bibliotecile sale, despre lumea literară din Timișoara și din țară. O lume în care cititorii sunt invitați să trăiască și în care aceștia se vor simți cu adevărat acasă.
”Vorbesc în gând, cu voce tare” este o care în care un cunoscut și apreciat scriitor român, Robert Șerban, se dezvăluie și ni se dezvăluie, este o luare de poziție împotriva diferitelor lucruri întunecate din viața literară românească, dar și un volum care te înseninează tocmai prin simplitatea și sinceritatea celui intervievat. Așadar, este o carte care merită citită atent, răsfoită apoi din când în când, despre un om care spune despre sine:
”Scriu puțin, public rar, dar mă suspectez că sunt poet mai tot timpul.” (pag. 78)
