”Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj”, de Haruki Murakami
Editura Polirom, Colecția ”Seria de autor Haruki Murakami, 2013
Traducere din limba japoneză de Florin Oprina
Marturisesc ca povestea lui Tsukuru Tazaki este intaia mea intalnire cu opera celebrului Murakami. Pot spune acum, dupa ce am citit-o si am reflectat asupra ei, ca nu va fi și ultima…
Dar sa revin la personajul “cel fara de culoare”: inginerul Tsukuru este convins de prietena lui, Sara, să incerce sa lamureasca o intamplare care l-a marcat: cu 16 ani in urma, pe cand era student, grupul sau de prieteni apropiati din vremea liceului a rupt brusc orice legaturi cu el, fara a-i oferi vreun motiv pentru aceasta decizie. “Pelerinajul” lui Tsukuru consta in cautarea celor patru fosti amici in tentativa de a afla de la ei ce s-a intamplat atunci, de ce l-au eliminat din cercul lor, caruia simtea ca-i apartine.
Fiecare dintre cei patru are, in alcatuirea numelui de familie, cate o culoare: Neagra, Dalba, Albastru si Rosu. Tsukuru (“cel care face”) este singurul din gasca de adolescenti caruia nu ii fusese asociata vreo culoare. Poate pentru ca nu avea o personalitate proprie sau vreun talent special? Sau pentru ca nu indraznise sa si le descopere si sa si le asume?
“Cat despre Tsukuru, nu era inzestrat cu nici o calitate aparte cu care sa se faleasca sau pe care s-o poata arata. Cel putin el asa simtea. Era mediocru in toate cele. Poate avea prea putina culoare.”
Efortul lui Tsukuru de a se vindeca de o rana sufleteasca adanca, pricinuita tocmai de cei mai apropiati prieteni ai sai, este evocat intr-o maniera pe cat de simpla si cursiva, pe atat de emotionanta. Intreaga carte vorbeste, de fapt, despre vulnerabilitatea oamenilor la gesturile celorlalti, despre cat de mult ne pot afecta momente din viata care, la prima vedere, par lipsite de un dramatism real, despre cat de dificil este sa decizi daca e mai bine sa uiti si sa treci mai departe sau sa te lupti pentru a intelege ce si de ce ti s-a intamplat…
Calatoria speciala in care Sara il trimite pe Tsukuru are ca tinta nu eliberarea de amintirile care il macina, ci redobandirea stimei de sine prin gasirea raspunsurilor la intrebarile pe care nu indraznise sa le puna. Doar astfel va avea puterea sa-si deschida sufletul din nou!
Sunt sigur ca nu intamplator Tsukuru este “pus” de Murakami sa construiasca gari, caci garile sunt locuri in care regulile se impletesc cu intamplarea, adevarate porti prin care oamenii pleaca si se intorc, se pierd si se regasesc. M-as aventura sa interpretez garile si ca un simbol al universalitatii povestii spuse de aceasta carte, care ar fi putut fi plasata oriunde in lume, nu neaparat in Japonia…
Nu sunt insa la fel de sigur ca toti cititorii vor aprecia finalul deschis al romanului, final pe care, desigur, nu vi-l voi dezvalui, dar despre care tin sa spun ca, desi in prima instanta nu m-a entuziasmat nici pe mine, ulterior, reflectand asupra cartii (asa cum si personajul ei principal reflecteaza asupra vietii lui), am ajuns la concluzia ca inchide foarte bine – ba chiar cum nu se poate mai bine – povestea lui Tsukuru Tazaki. Intr-o maniera subtila, ii confera – lui, personajului, dar si ei, povestii – acea “culoare” ravnita care nu doar justifica “pelerinajul”, ci reprezinta cheia recastigarii increderii in sine si a refacerii echilibrului emotional, indiferent de ceea ce urmeaza sa se intample…
