”Torcătoarea de vise”, de Patti Smith
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom Actual, Iași, 2015
Traducere din limba engleză de Iuliana Dumitru
Moto: ”Întotdeauna mi-am imaginat că voi scrie o carte, oricât de mică, ce îl va purta pe cititor departe, pe un tărâm imposibil de scrutat sau chiar de rememorat.”
Uite că Patti Smith chiar a reușit să facă lucrul pe care l-a descris în primele pagini ale cărții ”Torcătoarea de vise” și pe care eu l-am adus aici ca moto: chiar a scris o carte (deși nu e prima, poate nici ultima), care l-a purtat pe cititor departe, departe de ea, iar cartea asta pare imposibil de rememorat. De altfel, îmi e și foarte greu să scriu multe cuvinte despre o carte pe care nu am apreciat-o aproape deloc, norocul ei a fost că este subțirică și poți trece repede spre următoarea.
Patti Smith este cunoscută mai mult pentru contribuția sa la muzica punk, pentru volumele sale de poezie, dar și pentru cartea sa de memorii, ”Pe când eram doar niște puști”, câștigătoare în 2010 a National Book Award. Ei bine, cred că va rămâne cunoscută doar pentru cele de mai sus, pentru că volumul său din 1992 nu are prea multe șanse să se facă plăcut de către cititorii noștri, cel puțin nu de către cei obișnuiți pentru că vor fi mereu câțiva filosofi sau visători care vor aprecia cartea.
”Torcătoarea de vise” este un amalgam de gânduri fără sens, o reîntoarcere într-o copilărie ce se dorește a fi inocentă și filosofică, plină de ființe supranaturale – pe care ea le numește torcătoarele de vise – ce populează atât nopțile târzii, cât și singurătatea unui copil simplu și sărac. Gândurile însă sunt ori prea filosofice și metaforice, ori atât de încâlcite și amestecate în capitolele mici încât e greu să găsește o coerență, o direcție clară spre care se îndreaptă dacă nu cartea, măcar copilul pe care acestea îl descriu. Ele sunt amestecate cu rânduri de memorie pură, brută și cu multe fotografii oferite de către forograful însuși sau de către Arhiva Patti Smith:
”Nevasta îi murise în 1947, iar el o îngropase în curte. Pentru mine, asta era manifestarea absolută a libertății; să poți alege unde să îngropi un om drag. Îmi închipuiam că stă acolo nu numai ca să vândă nade, ci și ca s-o păzească. El veghea asupra ei, și cum ea îi era lui alături, atunci și el era alături de ea.”
Patti Smith câștigă atunci când trece de pe planul ideatic (deși câteva dintre gânduri, luate separat, pot reprezenta ceva) la planul realist al povestirii. Astfel, cel mai interesant capitol devine ”O mie nouă sute cincizeci și șapte” (Patti avea atunci 11 ani), o adevărată întoarcere în copilărie a adultului, care acum are amintiri sedimentate despre cele mai importante momente ale perioadei, fie ele frumoase, fie tragice. Prilejul este aici nașterea surorii sale Kimberly și aproape imediata încercare de renunțare la animalele din gospodărie, motivul principal fiind că aceasta suferea de crize de astm. Vom afla aici, în câteva pagini simple și bine scrise, cât de greu este să desparți de câinele tău preferat, dar și despre felul în care acesta își dă seama de soarta care i se pregătea, iar la final pacea se va instaura doar după ce micuța Patti o va ține în brațe și o va mângâia pe și mai micuța Kimberly:
”Mi-am dat seama că nimic nu e mai frumos decât surâsul unui nou-născut.”
Așadar, cam atât, despre o carte subțirică și la propriu, și la figurat, nu se pot scrie prea multe. Aștept filosofii să mă contrazică.
