”Țara lui Gaiță. Pamflete minimiste, nici prea vesele, nici triste”, de Viorel Gaiță
Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2014
Prefață de Ioan Groșan, Postfață de Liviu Antonesei
Moto: ”Când nu știți cu cine să votați, cu dreapta sau cu stânga, liniștiți-vă: hoții fură atât cu dreapta, cât și cu stânga.” (Ion Cristofor)
Ni-l amintim cu toții pe Viorel Gaiță și emisiunile sale foarte urmărite în anii ’90, mai ales la Tele7abc. Anchete de stradă pe care le urmărim și acum cu plăcere și care ne provoca și ne provoacă râsul pentru economia de mijloace în a arăta partea cea mai de jos a inteligenței umane, un haz de necaz autentic pe care el l-a adus în fața noastră, făcându-ne să ne mirăm de prostia omenească, de ”aglomerația” unor astfel de minți în societatea românească. El a revenit de ceva timp înapoi în țară (după mai mulți ani în Canada), scrie în ziare, are emisiuni la televiziune, este un om care s-a reintegrat (dacă plecase cu adevărat vreodată) rapid în media românească.
Rubrica zilnică de la ziarul Cotidianul, ”Țara lui Gaiță”, s-a transformat acum într-o carte apărută la Editura Grinta din Cluj-Napoca. Subintitulată sugestiv ”Pamflete minimiste, nici prea vesele, nici triste”, scenetele lui Viorel Gaiță își păstrează această savoare aflată la granița dintre veselie și tristețe. De altfel, împărțirea în trei capitole mari a acestor proze reflectă și diferența de valoare, din punctul meu de vedere: Pamflete politice minimiste, File din jurnale, Scurte proze satirice.
Prima parte a cărții, Pamflete politice minimiste, care conține o serie întreagă de pamflete din prima perioadă a ”domniei” lui Traian Băsescu, cu multe legături politico-socialo-erotice cu Elena Udrea sau Emil Boc, mi se par deja îmbătrânite (în ciuda a ceea ce spune în postfață Liviu Antonesei). Numele sunt schimbate, desigur (Boc devine Dop, Udrea – Urdea sau Băsescu – Trăsescu), dar scena politică din acei ani piere treptat din conștiința publicului și rămân doar câțiva cunoscători ai spațiului politic ce vor râde în continuare la astfel de pamflete. Desigur, sunt câteva bucăți foarte bune, precum Casting de prim-ministru sau Politică și erotism, dar ansamblul e mai degrabă prea îndepărtat față de actualitate, deși moravurile nu s-au schimbat prea mult.
Cu totul excepțională mi s-a părut a doua parte a cărții, File din jurnale, alcătuită din câteva bucăți ”zdravene” de însemnări personale de diferite facturi, toate foarte bune, fie că vorbim de impresiile politico-amuzante și partizane ale unui bodyguard al președintelui României sau cele ale lui Emil a lu ‘ Nuțu Năii (o variantă ultra-cosmetizată a lui Emil Boc), de impresiile unui copil de doar zece ani sau ”gândurile aburite ale unui pierde vară”. Bucăți de jurnal autentic și, dacă ar fi să le excludem pe cele două care au legătură cu politicul, vom descoperi un Viorel Gaiță care surprinde exact psihologii și, deși umorul este prezent, el nu este primordial, ci exemplificarea unor tipologii: băiatul de zece ani, mereu fericit și dornic de cunoaștere, sincer și involuntar plin de umor, sau bărbatul plecat peste mări și țări, dornic de a-i mărturisi ”iubitei” lăsate acasă aventurile și dragostea sa. Iată un exemplu pentru gândirea copilului, ce mărturisește în jurnal totul, inclusiv aventurile romantice ale vârstei sau felul în care decurg lecțiile de la școală:
”La istorie, am învățat despre Mircea cel voinic și merele de aur. Sau era Mircea cel Viteaz? În orice caz era vorba despre un domnitor care nu-i iubea pe turci, îi caftea unde-i prindea și otrăvea fântânile cu verde de Paris și cu albastru de Voroneț. Eu cred că era un domnitor cam rasist cum am învățat la Educație civică când l-a pus doamna pe Trăienel din banca a treia de lângă ușă să scrie de 50 de ori pe tablă: Țiganii și românii sunt frați pentru că făcuse pe Mercedesa din banca a patra rândul de la geam țigancă împuțită că ea zisese că se spală pe cap o dată pe an ca să nu răcească.”
La final, Scurte proze satirice constituie o legătură fericită între prima parte – conține așadar și proze politice – și cea de-a doua – are și proze psihologice, aproape fiecare povestire constituind o delectare. Dacă ar fi să aleg una singură, aș alege pe cea intitulată ”Trei motive pentru care m-am întors în România”, din care am aflat mai multe amănunte despre autor decât în cele cuvinte scrie pe coperta a doua (am cercetat apoi un pic despre Viorel Gaiță pe Internet, nu sunt mereu la curent cu mișcările din media):
”Am stat 8 ani în Canada. Opt ani ”definitivi”. Când am plecat, în 2000, am vândut tot și-am zis că nu mă mai întorc niciodată în România. „Never say never again”, vorba lui James Bond. M-am întors de atunci în fiecare vara și definitiv în 2008. Sau cine mai știe?”
Așadar, un volum inegal, dar care, dacă vă va face să zâmbiți suficient de mult, veți fi siguri că inteligența vă este o calitate. Există în acest volum, în mod sigur, câteva pagini, mai cu seamă în partea a doua, care ar putea fi transformate cu succes într-un roman de calitate și sper ca Viorel Gaiță să realizeze acest lucru.
