„Înţelepciune de la Muntele Athos”, de Jean-Yves Leloup
Editura Paralela 45, Colecţia Tradiţii spirituale, Piteşti, 2022
Traducere din limba franceză şi note de Mihai Liţă
Poate nu de puţine ori, atunci când răsăritul soarelui ne vesteşte că a sosit momentul să păşim într-o nouă zi, mintea cea mult prea extenuată şi acaparată de iureşul cotidian tinde să pornească în căutarea acelor oaze unde liniştea domneşte, îngăduind tuturor incertitudinilor şi prejudecăţilor să îşi găsească răspunsuri pline de înţelepciune. La rândul lui, acest drum presărat cu lumină se dezvăluie ca fiind unul sinuos, fiecare picătură dintr-un elixir dătător de viaţă şi speranţă putând da naştere, la rândul ei, unei dorinţe nestăvilite de a fugi cât mai departe de lumea cea atât de condamnată la dezlănţuirea haotică, refugiindu-ne într-un turn de fildeş.
Fără să prindem prea bine de veste, devenim prizonierii propriilor concepţii care, de multe ori încărcate de vraja utopiei, par că vor să ne lase să alunecăm într-o altă capcană, mult mai periculoasă, a însingurării şi a deznădejdii fără de margini. Iar atunci când mirajul dispare, nu ne putem nega statutul de prizonieri ai unui tunel tenebros, din care nu putem ieşi decât printr-o alegere pe cât de grea pe atât de importantă: fie urmând vocile şi sfaturile specialiştilor în armonioasa dezvoltare personală, fie învăţând să pornim zilnic la drum având drept far călăuzitor legătura indestructibilă cu Divinitatea. La o primă vedere, intuiţia ne şopteşte că prima variantă ne este mai la îndemână, îndemnurile învăţătorilor acestei lumi ieşindu-ne în cale la tot pasul, indiferent dacă păşim pragurile cabinetelor, dacă le găsim consemnate în cărţi, sau dacă le aflăm de pe internet. Nu aceeaşi voinţă de a porni la drum o avem atunci când ne confruntăm cu acele vechi tradiţii spirituale, care lăsau să se înţeleagă că urcuşul spre tainele sufletului este deopotrivă anevoios, întăritor şi dătător de linişte atunci când reuşim să dăm la o parte ochelarii de critici aspri şi să îi înlocuim cu cei ai înţelepciunii sădite pe temeiul dragostei adevărate şi împreună-lucrătoare dintre Dumnezeu şi om.
O astfel de morală se poate desprinde şi din paginile volumului „Înţelepciune de la Muntele Athos”, menit să ni se dezvăluie ca o invitaţie de a ne îngădui, fie şi pentru scurtă vreme, câteva popasuri în tainele spiritualităţii creştine. Poate deloc întâmplător, continuând tradiţia binecunoscută a tuturor acelor epistole cărora trecerea timpului le-a certificat, fără putinţă de tăgadă, dreptul la nemurire, scriitorul, filosoful şi teologul Jean-Yves Leloup ne pune înainte opt scrisori care, într-o primă instanţă, se adresează unui prieten ateu. Nu mică ne va fi însă mirarea când vom descoperi că, de fapt, lista de potenţiali destinatari ne include chiar şi pe noi, cei care de multe ori suntem tentaţi să credem că cele ce ţin de cultura spiritului sunt greu de cuprins cu mintea omenească.
Fiecare scrisoare ne va preschimba în iscusiţi învăţăcei ai acelor adevărate şcoli ale rugăciunii şi vieţii curate, iar mai apoi în călători neobosiţi pe un drum care, la fel de îndelungat şi anevoios ca oricare altul, nu este, însă, unul imposibil, ţinta lui fiind aceea de a revitaliza starea de comunicare şi comuniune a omului cu cel care l-a înzestrat cu viaţă. La rândul ei, vocea expeditorului pare că se împleteşte cu ecourile venite dinspre acei călugări ai Sfântului Munte Athos care, asemenea predecesorilor înţelepţi din primele secole creştine, dar şi a tuturor oamenilor de ştiinţă adevăraţi, au dobândit puterea de a explora adâncurile materiei şi de a pune toate tainele vieţii duhovniceşti în slujba omenirii.
Spărgând permanent zidul greu dintre tăcerea înţeleaptă a Muntelui şi zgomotele absurde ale lumii aflate mult prea departe chiar şi de baza lui, Leloup ne reaminteşte, pentru început, că cea mai importantă treaptă a acestui urcuş se referă la menirea omului de a fi creştin în adevăratul sens al cuvântului, de a se întoarce către Dumnezeu în orice loc şi vreme şi, nu în ultimul rând de a trăi cu adevărat în Biserica lui Hristos, chiar dacă paşii nu te apropie întotdeauna de perimetrul bisericii de zid, percepută, nu de puţine ori, drept o organizaţie şi chiar ca o maşină ca oricare alta:
A-L vedea pe Dumnezeu înseamnă (…) a sălăşlui în lumină; lumina fiind nu ceea ce vedem, ci ceea ce ne permite să vedem toate lucrurile (…).
A fi creştin nu înseamnă doar a fi ataşat de Hristos şi de învăţătura Sa, ci şi de a împărtăşi cunoaşterea Sa, viaţa Sa, iubirea Sa „împreună cu” alţii „în Biserică”. (…) A fi creştin nu înseamnă a fi superior celorlalţi. Înseamnă pur şi simplu a recunoaşte prezenţa lui Hristos, pe deplin om şi pe deplin Dumnezeu, vizibil şi invizibil prezent „în tot şi toate” (…)
Biserica presupune comuniunea între persoane şi comuniunea cu Acela care le trasncende. (…) A intra în Biserică înseamnă a intra în această dublă relaţie, în această dublă intimitate. Biserica este locul în care omul se îndumnezeieşte, dar şi locul în care omul se înfrăţeşte. El Îl întâmpină pe Celălalt şi intră într-o relaţie cu El, îi întâmpină pe ceilalţi şi intră într-o relaţie cu ei (pp.20, 35, 37 şi 42 – 43).
Sub semnul aceleaşi iubiri nemăsurate şi pline de recunoştinţă dintre om şi Cel ce l-a rânduit pe pământ sunt puse şi o serie de fapte pe care le întâlnim adesea printre preocupările celor crescuţi în tinda Bisericii dar cărora nu le înţelegem întotdeauna adevăratul rost. Dintre cele mai controversate astfel de fapte se desprinde actul rugăciunii, pe care omul modern este tentat să îl atribuie cu stricteţe vieţii monahale. Ceea ce uităm, însă, este faptul că cei mai mulţi dintre marii sfinţi şi dascăli ai omenirii au căutat fără încetare să împletească toate cele ale vieţii pământeşti cu virtuţile nepreţuite dăruite de Sus, preschimbând mai scurta sau îndelungata călătorie prin viaţă într-o jertfă deloc chinuitoare şi fiecare faptă într-o dovadă vie a iubirii nefăţarnice şi pline de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu şi semenilor. Astfel, departe de a sfida menirea rugăciunii ca ritual încărcat de frumuseţe şi taină, Leloup consideră că toate cele pe care un ochi pragmatic le etichetează ca fiind inutile şi irelevante trebuie privite prin acea lentilă menită să ridice rugăciunea la rangul de artă şi de emblemă a filosofiei şi filocaliei – ca dovadă de iubire pentru Frumos, pentru splendoarea Adevărului, pentru savoarea Binelui.
Doar aşa vom înţelege, poate, că adevărata viaţă spirituală diferă întru totul de lanţul nesfârşit al acelor trăiri care, deşi izvorâte din agerimea minţilor sau dintr-o inteligenţă frumoasă şi fină, tind să ne prindă în mrejele acaparatoare ale iubirii de sine. Ceea ce se află, însă, dincolo de graniţa celor doi ochi este acea privire neadormită a inimii, care transformă fiecare celulă a dialogului nostru cu Dumnezeu într-o dovadă vie de compasiune pentru lumea aflată în suferinţă şi, în acelaşi timp, într-un elixir purtător şi dătător de pace şi bucurie. În viziunea lui Leloup, aceasta este calea care duce la ceea ce noi cunoaştem sub denumirea de asceză – act demn de a fi catalogat drept unul dintre acele exerciţii imposibil de practicat în miezul lumii. Ca un răspuns binevenit la această prejudecată, călugării de la Muntele Athos ne demostrează că, deşi se află departe de graniţa cu lumea, inima lor este permanent conectată la freamătul neobosit al ei. Ceea ce diferă, însă, este atenţia permanentă de a ordona, în linişte, tot ceea ce s-ar putea lăsa străjuit de capcana supunerii depline în faţa duhurilor pământeşti care, în raţiunea lor egoistă, ne şoptesc adesea că apropierea de Dumnezeu are drept singură cheie capacitatea de a evada pentru totdeauna din această lume căzută şi din acest corp de putregai. La polul opus, ne întâmpină, însă, adevărata înţelepciune care, departe de temeliile tuturor grijilor apăsătoare şi zgomotoase care tind să ne răcească şi să ne obosească întru totul, ne reaminteşte faptul că datoria omului este cu totul alta. Şi astfel, de pe acest Munte înalt, care în vremuri vechi a slujit drept una dintre reşedinţele preaputernicului Zeus, pentru ca mai apoi să se înscrie în lista pământurilor mereu râvnite şi cucerite de cei însetaţi după măriri deşarte, neîncetata rugăciune cuibărită în inimile călugărior caută să se apropie, prin fire nevăzute şi pline de lumină, de fiecare crâmpei al apocalipselor ce ne înconjoară.
Iar din această legătură se naşte o poveste, poate cea mai frumoasă şi mai fascinantă scrisă vreodată: Povestea Vieţii care se dăruieşte de-a lungul întâlnirilor şi tăcerilor noastre. Prin ea înţelegem că, de fapt, dorul omului de Dumnezeu se traduce prin încercarea de a deprinde din viaţa monahală recunoştinţa demnă în faţa tuturor obstacolelor acestei lumi, hărnicia în folosul său şi al semenilor, dar şi dragostea pentru dulcea odihnă în rugăciune, tăcere şi contemplaţie, departe de orice vorbă necugetată sau voinţă deşartă de afirmare. Şi astfel, fără a fugi, în adevăratul sens al cuvântului, din calea unei vieţi ce ni se pare mult prea greu de traversat şi căutând permanent să ne înmulţim cât mai frumos talanţii primiţi, devenim la rându-ne vrednici purtători ai acelor cuvinte care, plăsmuite sub straja celor ce au fost odată bune şi frumoase foarte, ne călăuzesc fără încetare către lumina credinţei lucrătoare prin iubire şi înţelepciune.
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://lesvoiesdelaconnaissance.com/, https://www.librariabizantina.ro/)
