”Șoseaua Cățelu 42”, de Alina Nedelea
Editura Allfa, București, 2012
Moto: ”Alergăm ca disperații să căutăm fericirea prin toate locurile posibile și imposibile din lume, în loc să căscăm ochii și să ne dăm seama că fericirea este atât de aproape de noi, în casă, mai precis în bucătărie, sub forma unei simple scobitori.”
Vă aduceți aminte de jurnalele acelea pe care le aveam prin liceu sau chiar prin facultate cam toți tinerii, indiferent dacă este vorba de băieți sau fete? Acele jurnale în care ne consemnam cam tot ce am făcut într-o zi, fără prea multe ghimbușlucuri sentimentale, concentrându-ne asupra lucrurilor perisabile, pe care le-am fi uitat a doua zi? Dacă da, cam așa este și romanul Alinei Nedelea, ”Șoseaua Cățelu 42”, o înșiruire de fapte și vorbe cu prea puțină substanță, cu prea multă concentrare asupra unor momente care au trecut și pot fi uitate, cu momente importante ale vieții (le voi preciza mai jos) care meritau să fie tratate dacă nu psihologic, măcar faptic.
Pe Șoseaua Cățelu și-a petrecut Alina Nedelea o parte din copilărie, Șoseaua Cățelu și-o reamintește și acum, peste ceva ani, pe când își încheagă o parte din amintiri, de departe de casă, din Italia, și își numește chiar cartea cu adresa de demult. Departe de a fi fericite, dimpotrivă, copilăria și adolescența Alinei Nedelea au fost poate mai complicate decât a oricărui copil din vremea comunistă, pentru că, pe lângă lipsurile timpului (iar ea ne povestește cum stătea la cozi, cum întrebau la Alimentară dacă au adus ceva nou etc.), în drama personală intervine și una familială, la fel de gravă: părinții ei se dovedesc a fi bunici, prietena de familie se dovedește a fi mama, lucruri pe care le află și care o aduc în pragul depresiei.
Încearcă să se sinucidă, începe să intre treptat în saga familiei, în care exista o tradiție îndelungată de magie/vrăjitorie, ghicit în cafea sau halucinații premonitoare, pentru ca, în final, să își găsească sensul vieții în actorie. Ei bine, aici, după părerea mea, trebuia Alina Nedelea să exploateze o nișă a literaturii române insuficient dezvoltată: jurnalul sincer despre școala românească de film. Paginile despre Academia de Teatru și Film sunt prea puține în economia romanului, numele profesorilor sunt tăinuite în spatele inițialelor, atunci când acestea există (uneori un profesor nu este decât menționat sau descris, fără a exista nicio intenție de a-i da numele). Nici despre filmul în care a debutat, în 1993, Chira Chiralina, nu scrie prea multe, cu excepția momentelor în care a fost la casting, nici despre cele din Italia, lăsându-le probabil pentru altădată.
Despre ce a reprezentat școala de actorie pentru Alina Nedelea, ea este sinceră: ”Timp de două luni am înțeles ce înseamnă să-ți pârâie oasele de efort, să ai nervii tari, să învingi oboseala, să alungi plictiseala, să repeți o scenă de o sută de ori, să asculți indicațiile profesorului și să reușești să le pui în practică. Dar, mai ales, am înțeles ce înseamnă concurența. Cu toate că intrasem a doua la facultate, în ordinea mediilor, nu mi-a trebuit o eternitate să-mi dau seama că eram cea mai netalentată din clasa mea. Cea mai slabă, ca să fim clari.” Dar, în același timp, după ce se va depărta suficient de școala de film românească (dacă o va face vreodată), o aștept cu jurnalul sincer, integral, care poate aduce dezvăluiri despre adevăratul comportament al oamenilor care se ascund sub imaginea actorilor celebri.
Sunt multe pagini care sunt amuzante, sunt pagini în care putem privi disprețuitor lucrurile și anumite momente ale vieții sale sau în care suntem uimiți de realizările ei, de felul cum și-a condus viața dinspre suferință spre fericire. Iată, de exemplu, comparația dintre cariera de actriță și cea temporară de ospătăriță în Italia: ”Nu am lucrat niciodată ca ospătăriță și n-am nici cea mai vagă idee cum se procedează. Refac în gând lista rolurilor pe care le-am interpretat în România. Am fost Ofelia lui Shakespeare, soția lui Platonov al lui Cehov, o stripteuză, fătuca ingenuă care devine curvă în Turcia, în Chira Chiralina am fost asasină, nevastă plictisită, o furnică într-o fabulă pentru copii, dar niciodată ospătăriță. Nu știu ce mă așteaptă, nu știu cum se interpretează rolul ăsta, n-am făcut repetiții, n-am regizor care să-mi dea indicații, nici sufleur. Trebuie să mă descurc singură.”
Per ansamblu însă, jurnalul inedit (așa cum îl privesc eu) al Alinei Nedelea nu trece proba romanului modern, fiind mai mult o povestire romanțioasă, fără a trata problemele adevărate, psihologice, adânci, ale unei vieți interesante, dar care mai are multe încercări de trecut. Dar, cum spuneam mai sus, eu am alte așteptări de la ea, poate va dori vreodată să relateze cum este viața din spatele culiselor Academiei de Teatru și Film sau din spatele filmelor în care a jucat sau va juca. Vom trăi și vom vedea.
1 comment