Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine, de Lucian Boia

”Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine”, de Lucian Boia

Editura Humanitas, București, 2013

Lucian Boia revine în ultima sa apariţie editorială[1], care în mod sigur va stârni reacţii, cu o succintă retrasare a măririi şi decăderii puterii Occidentului, încercând să decanteze dacă el mai are vreo şansă. Abordarea este în nota lui firească, menţinându-şi mai vechile puncte de vedere, aflate la o distanţă sănătoasă de cele ale istoriei contaminate de relativismul găunos al corectitudinii istorice. Exemplu “Cruciadele sunt un fenomen uluitor: Occidentul s-a dovedit capabil, timp de două secole, să întreţină un corp expediţionar la o distanţă impresionantă în epocă, parcurgerea Mediteranei, de la un cap la altul, pretinzând nu mai puţin de două luni. Avea nevoie pentru aceasta de mijloace materiale pe măsură, dar, mai mult încă, de o credinţă neclintită în misiunea ce-i revenea. În secolul al XIII-lea, occidentalii ajung până în China. Au vrut să ajungă acolo. Nici unui chinez nu i-a trecut prin minte să facă drumul invers, să vadă cu ochii lui ce se întâmplă la celălalt capăt al lumii. Lume iniţial săracă şi rudimentară, Occidentul era atras de bogăţiile şi strălucirea Orientului (amplificate încă în imaginar). Paradoxal, relativa sărăcie a Occidentului e unul dintre motivele expansiunii sale, într-o primă etapă.”[2]

Analizând perioada de ascensiune a Occidentului, lui Lucian Boia nu-i e jenă să facă nişte afirmaţii care l-ar discredita iremediabil în mediul academic francez, bine îmbibat cu cheguevarism şi alte maladii ideologice. “Civilizaţia planetară de astăzi este civilizaţia occidentală, preluată desigur şi adaptată în fel şi chip. Ceilalţi n-au inventat nimic esenţial: de la becul electric la democraţie, totul a ieşit din laboratorul occidental. În asemenea măsură, încât ne putem întreba: fără Occident, unde am fi fost? Cine ştie? Poate că America n-ar fi fost descoperită”[3] Însă este evident că “Occidentul nu a descoperit doar lucruri bune.” O salată complexă, acest Occident, care continuă să atragă, dar şi să intrige, căci este greu de înţeles cum un teritoriu atât de restrâns din punct de vedere geografic, cu resurse naturale mai degrabă modeste, a putut influenţa, într-o asemenea manieră, restul lumii.

Decăderea Occidentului de care, până la urmă, se face singur vinovat (să nu uităm cele două războaie mondiale care l-au extenuat) se exprimă foarte simplu în termini statistici căci Occidentul abia mai atinge 11% din demografia lumii faţă de 21% în 1913 şi aceasta datorită unei scăderi dramatice a natalităţii, însă aceasta nu este la fel de dramatică din punct de vedere economic, domeniu în care “Occidentul încă se prezintă mai bine decât latura demografică. Continuă să deţină aproape exclusivitatea în materie de cercetare ştiinţifică şi inovaţie tehnologică”[4] “În 2007 s-a petrecut declicul. Occidentul a fost lovit de o teribilă criză financiară. E greu de spus dacă între timp aceasta s-a încheiat sau nu. A lăsat oricum în urmă o stare de extenuare.(…) S-a văzut clar de data aceasta că Occidentul trăieşte peste posibilităţile lui reale, acoperind vidul crescând de substanţa economică prin edificiul  fictiv al operaţiunior financiar sau al speculei mobiliare.” Ceea ce este dramatic este faptul că Occidentul şi-a pierdut credinţa în misiunea sa şi, ştim bine, fără aceasta nu mai poţi avea pretenţii “Occidentul a ajuns să se jeneze pâna şi de dimeniunea sa creştină. Totuşi, chiar şi pentru ateii de astăzi, sau pentru cei indiferenţi în materie religioasă (deveniţi, laolaltă, majoritari în lumea occidentală) creştinismul rămâne tiparul originar al civilizaţiei europene.”[5]

Într-o lume care se bazează pe certitudine, care pune accentul din ce în ce mai mult pe ştiinţele exacte, cuantificabile, Lucian Boia poate părea dintr-un alt registru când afirmă, pertinent, că “NU ŞTIM NIMIC despre viitor: iată concluzia, recunosc, dezamăgitoare”. Însă dacă ştim trecutul, se ridică întrebarea dacă nu avem câteva idei despre cum va arăta viitorul? Nu putem spune că plecăm în efortul de prospecţiune cu mâinile goale, după cum însăşi analiza autorului o releva: Lucian Boia deţine niste arme de analiză foarte pertinente care îi oferă posibilitatea de a avea idei despre viitor. Evident, rămâne doar să aşteptăm să vedem dacă ele vor fi astfel şi în ce măsură. Este puţin probabilă o schimbare radicală, nu s-a întâmplat ea atunci când două mari puteri militarizate, însoţite de mesianisme ideologice (precum cel comunist) stăteau gata-gata să se înfrunte, de ce am crede că acum, când comerţul şi internetul au facut aproape întreaga lume interedependentă, vor exista nebuni gata să rişte totul?! Aceasta nu înseamnă că raporturile de forţe nu sunt într-o continuă redefinire. “Ştim precis ce putem pierde, n-aveam nici cea mai mică idee despre ce putem câştiga.” Europa îşi păstrează câteva avantaje (inventivitatea ştiinţifică), însă a pierdut altele, mai ales pe cele politice. În plus, Europa continuă să atraga tocmai pentru că este atât de diferită faţă de celelalte continente. Chiar dacă autorul este mai degrabă pesimist faţă de coeziunea si viitorul Uniunii Europene, aceasta rămâne singura formă care, chiar reformulată-revizuită, poate asigura Europei păstrarea unei forţe însemnate şi, de ce nu, statutul de putere de prim rang.

La sfârşitul volumului, Lucian Boia emite câteva diagnostice mai clare, pe care le aştepţi tot volumul, fără aerul acela dubitativ, care la un moment dat te poate enerva şi cu care, în sfârşit, poţi fi pe deplin de acord: “N-ar fi rău ca Occidentul să nu-şi mai pună cu atâta delectare cenuşă în cap. Până una- alta, civilizaţia pe care a promovat-o a dat incomparabil mai multe roade decât oricare alta. În creuzetul occidental s-au contopit moştenirea intelectuală greco-romană şi viziunea creştină asupra lumii, alături de numeroase alte ingrediente adunate de pretutindeni, inclusiv din spaţiul islamic sau îndepărtata Chină. (…) Singura şansă pentru Occident, dacă nu vrea să-şi grăbească declinul şi să subscrie la propria-i dispariţie, este regăsirea încrederii în sine şi redescoperirea gustului marilor idealuri care l-au pus cândva în mişcare. Nu sunt deloc sigur că aşa va fi.” Ceea ce este absolut sigur este faptul că Occidentul are mari probleme identitare, care sunt mult mai grave şi profunde decât cele economice- har Domnului – Occidentul a trecut prin perioade mult mai grele decat cele de la începutul actualei crize economice, de data aceasta măcar are de unde să slăbească, spre deosebire de alte state (printre ele numărându-se şi România).

Cea mai mare problemă a Occidentului este şi rămâne proasta integrare a unei minorităţi (însă destul de numeroasă pentru a se radicaliza şi reprezenta o forţă distructivă majoră) din cadrul comunităţilor musulmane care număra milioane de membri în Franţa, Marea Britanie şi Germania. Doar de-a lungul unei singure săptămâni, am avut un militar britanic călcat cu maşina la Londra (pentru a fi măcelarit cu macheta mai uşor) de către doi extremişti islamişti, rebeliuni şi zeci de maşini incendiate în mai multe oraşe ale Suediei (dar în principal în Stockholm), parcă o reeditare a evenimentelor din Franţa de acum câţiva ani, şi un atac cu cuţitul asupra unui militar francez în carterul la Defense din Paris. În plus, în Franţa au avut loc importante manifestaţii (la ultima, din 26 mai ,au luat parte 150.00 de oameni[6]) împotriva legalizării căsătorie homosexuale ceea ce ne-a adus aminte faptul că Franţa a fost totuşi cândva o ţară profund catolică!

Occidentul cunoaşte în momentul de faţă multe fisuri care contribuie la degradarea faţadei, dar şi a structurii de baza, structură care nu era ţinută în picioare neapărat de prosperitatea economică, ci de un fel de a fi, de o suflare spirituală şi o credinţă religioasa. Un farmec care piere. Pe de altă parte, această ameninţare extremistă musulamană ar putea contribui la o adevărată şi completă regăsire între cele două jumătăti ale continentului, doar destul de formal lipite în cadrul a ceea ce este Uniunea Europeană, iar creştinii răsăriteni (fie că sunt ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici sau protestanţi) pot aduce un avânt nou, cum s-a întâmplat şi prin imigraţia internă a Uniunii Europene. Constantin cel Mare, cel care a redefinit Imperiul Roman, pentru a completa registrul-comparaţie cu declinul Imperiului Roman, s-a născut în estul lumii romane, la Niş (Naissus), în provincia Tracia. În plus, esticii au un entuziasm şi o dorinţă de a se asocia (în parte, explicabil prin zelul neofitului) cu măretia occidentala (la care mereu au aspirat, conştient sau inconştient) care nu ar trebui bagatelizat. Să nu uităm şi că rezervorul potenţial al UE este însemnat, puterea de iradiere a exemplului comunitar ajungând până în Caucazul de Sud, la georgieni şi armeni, civilizaţii vechi, creştine, foarte apropiate de cea europeană.[7] Până una alta, nu instalatorul polonez sau muncitorul în construcţii român bagă cuţitul sau macheta în soldatul britanic sau francez, incendiază oraşele suedeze, nu? Si aceasta in ciuda faptului s-a facut atat de mult caz pe aceasta tema chiar de insusi premierul britanic, David Cameron.

Poate că Occidentul ar trebui să fie mai atent la ce pierde atunci când câştigă ceva (dreptul homosexualilor de a se căsatori). Este drept că cei care au citit deja „Mitul democraţiei”ar putea descoperi o mare parte din aceeaşi argumentaţie şi în „Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine”, dar aceasta este strict opţiunea autorului şi editorului. Ne întrebăm doar cu ce ne va mai suprinde profesorul Lucian Boia la Târgul de Carte Gaudeamus, din noiembrie, anul acesta?