Mitul democraţiei, de Lucian Boia

”Mitul democraţiei”, de Lucian Boia

Editura Humanitas, Bucuresti, 2013, Editia a III-a
Traducere din franceza de Lucian Boia

„Mitul democraţiei”[1] a fost scrisă iniţial pentru publicul francez, fiind una dintre cele mai rafinate, complexe şi teoretice cărti a profesorului Lucian Boia în care se jonglează cu concepte, ideologii, clasificări şi, nu în ultimul rând, se operează nenumărate nuanţări. În primele o sută de pagini prolificul autor face istoria democraţiei, a luptei sale de a se impune şi a pistoanelor sale: libertatea şi egalitatea (un tandem dificil) „Democraţia invită la manipulare. Era aproape în afară de orice discuţie să manipulezi corpuri electorale restrânse, alcătuite din persoane bogate şi cultivate şi puţin sensibile la utopii şi soluţii extreme. Dar devine uşor şi profitabil să manipulezi o masă de alegători, exploatându-i frustrările şi speranţele”[2] Din această perspectivă, pare evident faptul că „guvernanţii aparţin, de regulă, categoriilor sociale favorizate şi sunt foarte legaţi de mediile de afaceri, la rândul lor foarte apropiate de mass-media. Nu se poate vorbi de o organizaţie, dar este cu siguranţă o strânsă împletire de interese.”[3]

Şi Lucian Boia face o paralelă folosindu-şi uneltele sale de cercetare, între cele două extreme, cea stângă şi cea dreaptă “putem la fel de bine detecta şi o sensibilitate de stânga în cocteilul ideologic al fascismului. După cum egalitarismul comunist nu a împiedicat ridicarea unei elite, elitismul fascist a fost însoţit de o tendinţă egalitară: solidaritate naţională şi participarea maselor la acţiunea politică, depăşirea barierelor de clasă, ascensiunea unei noi elite, cu accent particular pus pe tineret…Mişcările fascistă şi nazistă şi ideologiile lor originare erau net anticapitaliste, sensibilitate relativ apropiată de anticapitalismul socialist sau communist.(…) Proiectul global, revoluţionar şi, chiar mai mult, utopic: o lume nouă, un om nou etc. şi-ar găsi cu greu raţiunea de a fi la dreapta; în general, utopismul se acordă mai bine cu o sensibilitate de stânga, şi cu deosebire în versiunea milenaristă a luptei finale, conducând spre un viitor transfigurat”[4] Şi aceasta pentru că celebrul Reich de o mie de ani se apropia flagrant de mult de conceptul comunist al căii luminoase (evident, un viitor cu un termen nedefinit pentru că urma să dureze pentru totdeauna, necunoscând o limită temporară chiar şi foarte largă precum Reichul de o mie de ani). Boia reia ceea ce au spus şi alţi mari gânditori politici francezi (de exemplu, Jean François Revel şi Jean Sevilla): „Comunismul este mai curând criticat decât condamnat, sau condamnat cu circumstanţe atenuante, în timpe ce fascismul este condamnat global, fără prea multă analiza critică. Comunismul continuă să beneficieze de alibiul bunelor sale intenţii, al discursului său umanist şi al preocupării, cel puţin proclamate, pentru individ. În consecinţă, fascismul- şi, încă o dată, un fascism contaminat cu trăsăturile nazismului- este considerat mai dăunător decât comunismul, şi chiar în acele sectoare unde comunismul s-a remarcat printr-un inegalabil exces de zel.” „Nicăieri şi niciodată în istorie, individul nu s-a găsit în asemenea măsură lipsit de orice mijloace în faţa atotputerniciei statului”[5] (comunist-n.m)  Şi pe Lucian Boia îl intrigă dublul standard aplicat dictatorilor de stânga faţă de cei de dreapta precum pe Jean-François Revel pe care L. Boia îl trece, de altfel, în bibliografie.[6]

Într-un interviu acordat ziarului Le Figaro în 25 septembrie 2000[7] Revel (re)afirma că “Invocarea neîncetată a pericolului nazist care în mod obiectiv a dispărut serveşte drept paravan pentru a împiedica punerea sub acuzare a comunismului. Monumentalizarea nazismului şi fascismului sunt în mod clar mijloacele unei propagande menită a falsifica dezbaterea publică existentă astăzi. Ideologiile nu au dispărut, ceea ce a dispărut au fost regimurile bazate pe ideologii. Dar ideologii sunt în continuare foarte numeroşi iar refuzul de a trage concluziile prăbuşirii sistemelor totalitare comuniste mai ales, reprezintă marele fenomen intelectual al acestor ultimi zece ani; am văzut foarte bine furtuna iscată de cărti precum Cartea neagra a comunismului când, de fapt, nu e vorba decât de o serie de documente, informaţii chiar fără teorii. Căinţa este rezervată pentru Sfântul Bartolomeu nu pentru evenimentele recente. Uitaţi-vă la Fidel Castro: uitaţi un om care proporţional cu populaţia cubaneză a ucis de patru ori mai mulţi oameni decât Pinochet. Dar el se poate deplasa linişit peste tot în lume, poate fi întâmpinat cu braţele deschise şi poate să-şi arate barba mânjită cu sânge în cele mai respectabile locuri.” Însă blândeţea cu care au fost trataţi dictatorii de stânga de către mediul occidental, având ca scuză doar faptul că ar fi avut intenţii utopice-umaniste (o scuză penibilă) este unul din subiectele frecvent dezbătute şi imputate Occidentului de către regăsiţii/fripţii estici.

Ultima treime a cărţii este o reflecţie critică şi profundă asupra evoluţiei societăţii democratice contemporane de astăzi. „În măsura în care democraţia este un proiect, o căutare, un orizont, ea riscă în prezent să rămână fără direcţie. Oamenii sunt tentaţi să se închidă în cercul lor. Proiectele lor familiale sau de grup apar cu siguranţă mai interesante decât proiectele de societate. Dezinteresul pentru lucrul public este deja evident, traducându-se, printre altele, într-un procent crescând de neparticipare la consultările electorale. Votul universal, cucerit cu atâtea dificultăţi, pare tot mai putin convingator.”[8] „Îndeplinind ceea ce era cu adevărat realizabil în programul său, ea poate acum, dacă nu să părăsească scena, cel puţin să stea mai la o parte. Societăţile devenite bogate graţie unui progres economic durabil se dovedesc cât se poate de capabile, chiar în condiţiile unor inegalităţi materiale flagrante, să ofere celor mai mulţi dintre membrii lor posibilitatea de a profita de bogăţia acumulată.”[9]

Depăşind atât de multe praguri (pragul foametei, pragul războiului care era o realitate foarte frecventă- să nu uităm că străbuncii nostri au prins trei războaie, două mondiale şi unul balcanic, o groază de ocazii de a muri!), omul postmodern are alte preocupări „Nimic nu ilustrează mai bine această deplasare dinspre corpul social spre corpul individual decât adevăratul cult al sănătăţii care s-a instaurat în jumătatea occidentală a lumii: pare a fi singura religie împărtăşită de mai toată lumea de astăzi. Boala şi moartea sunt privite cu indignare; li se opun tinereţea prelungită şi longevitatea. Noile panici – de la vaca nebună la efectul de seră – se explică, în primul rând, prin teama de boală, de moarte sau pur şi simplu prin neacceptarea celui mai mic disconfort.”[10] Din nefericire sau dimpotrivă, din fericire pentru români[11] care au şansa de a nu uita de moarte, boală sau hrana foarte proastă, sistemul sanitar românesc se regăseşte undeva puţin deasupra pământului, iar nivelul de trai asigură o speranţă de viaţă printre cele mai reduse din Uniunea Europeană, românii fiind astfel mai căliţi în faţa acestor flageluri ale omului occidental tocmai datorită inconsistenţei propriei societăţi. Un paradox neplăcut. În aceeaşi trenă a lui Revel şi Sevilla, Boia critică corectitudinea politică şi formele ei aberante: „Astăzi, distincţiile de sex practicate în spaţiul public sunt teoretic abolite. Până şi sexul, am spune. Cuvântul politic corect este cel de gen, ştergându-se astfel orice conotaţie explicit sexuală.” Din nefericire pentru spaţiul public audio-vizual din România, insituţia care observă fenomenul se află în moarte clinică, astfel încat sexismul macho se combină foarte bine cu o vulgaritate totală.

Lucian Boia mai degrabă constată decât critică modul nostru de viaţă actual, caracterizat prin atomizare şi dezasamblare, căci şi democraţia are destule caracteristici contestabile chiar dacă mult mai puţine decât alte regimuri. Lucian Boia le observă şi descrie, dezvoltând o critică incisivă. „Libertatea dă naştere unui mediu intelectual  nediferenţiat, unde forţa ideilor exprimate este atenuată chiar de faptul atenuării obstacolelor. În plus, o societate atât de fragmentată ca a noastră este un mediu rău conducător pentru mesajele transmise. Fiecare poate să spună ce vrea, şi după aceea? Sporirea mesajelor-exprimând o multitudine de proiecte diferite şi uneori contradictorii – produce un efect de neutralizare reciprocă. Odată ce diversitatea e nu numai admisă, ci şi cultivată în mod expres, totul devine oarecum egal.”[12] „Realitatea virtuală e în plină expansiune şi ameninţă să acopere realitatea efectivă. Nici un tip de civilizaţie n-a fost capabil să ofere atâta ficţiune; este un miracol produs prin fuziunea banalului şi a tehnologiei.”[13], căci ”Visul omului a fost dintotdeauna să evadeze din realitate, să-şi materializeze fantasmele şi să trăiască vieţi paralele. Nevoia aceasta se face şi mai simţită astăzi, ca antidot la stresul vieţii moderne; pe deasupra, şi mai ales, evadarea a devenit uşoară, sub aspect material şi tehnologic. Proliferarea drogurilor e simptomatică: cea mai simplă şi mai radicală dintre strategiile de evadare. Tot strategie de evadare, turismul de masa (fenomen recent) orientat în măsură crescândă spre tărâmuri îndepărtate şi exotice. Trăim în situaţia unui spectacol permanent, în ceea ce se poate deja numi o societate a spectacolului. Pâinea (şi chiar untul) fiind deja asigurate, ne putem concentra, fără grijă, asupra jocurilor de circ.”[14]

Vocile se pierd tocmai pentru există o imensă libertate a fiecăruia de a urla (şi posta). În plus, parcă trăim într-o societate autistă, în care toată lumea postează, dar nimeni nu-l mai aude/citeşte/înţelege pe celalalt. Postaţi, postaţi, ceva tot va rămâne! „Astazi, se poate exprima aproape orice într-o carte. Sistemul tabuurilor funcţionează şi în mediul editorial, dar până la urmă se va găsi un editor. Însa a publica nu mai înseamnă mare lucru, problema reală fiind difuzarea cărţii şi impactul ei. Se operează astfel o primă triere. Cartea, lăsată în voia ei, nu se mai descurcă pe o piaţă supra-abundentă. Trebuie pusă în evidenţă. Unele cărţi sunt promovate, în timp de majoritatea sunt literalmente îngropate, printr-un sistem discriminatoriu de difuzare şi publicitate, în fapt o nouă formă de cenzură. Ajunge ca mediile de informare să nu spună nici o vorbă pentru ca o carte să nu existe (tăcerea fiind mai eficientă decât publicitatea negativă, care rămâne totuşi publicitate.”[15]

Pentru Lucian Boia, „democratia nu poate exista ca atare: e un model ideal. Nu va reuşi niciodată, cu aspiraţia sa spre egalitate şi libertate, să supună, şi încă mai putin sa anuleze, celelate dorinţe înscrise în sufletul omenesc şi în dinamica societăţilor, în primul rând bogăţia şi puterea (…)Rezultatul este foarte departe de perfecţiune. Dar, în lipsa modelului democratic, în lipsa acestei credinţe, am fi avut astăzi cu siguranţă mai puţină libertate şi mai puţină egalitate decât avem.(…) Departe de a se cristaliza într-o stare definitivă, democraţia se anunţă ca o luptă nesfârşită, o luptă de zi cu zi.” La fel ca şi viata, am adăuga noi, căci nimic, nici o forma umana nu este înmărmurită în eternitate. În plus, nu credem că democaţia şi-a propus vreodată în mod real, să instaureze raiul pe pamânt, ambiţiile ei fiind mult mai modeste decât cele ale regimurilor totalitare. Poate că de aceea a şi prevalat. Contează rezultatele şi în acest domeniu, democraţiile stau incomparabil mai bine decât toate celelalte forme de guvernare moderne (am studiat razant istoria unui război mai puţin cunoscut, cel dintre Iran si Irak, din perioada 1980-88, razboi aproape total dus de doua regimuri bolnave în egală măsură, dictatoriale, unul socialist arab, cel irakian şi celălalt, o dictatură teocratică, un război lung, de opt ani de zile, care a făcut mai bine de un milion si jumatate de victime, sfârşindu-se cu un rezultat marcant pentru ambele tabere:  revenirea la vechile frontiere din 1980. Dar cu ce pret?) În plus, zilele acestea sunt dominate de un alt (tânăr) paranoic din Coreea de Nord care a moştenit de la bunicul şi tatăl său…o ţară.

Este rău cu răul, dar parcă mai rău fără el, cam aceasta este şi concluzia profesorului Boia (şi a noastră) pentru că „democraţia occidentală este nu numai cea mai bună dintre soluţii, ci singura soluţie raţională”. Însă odată dobândită, poporul nu trebuie să se aştearnă pe tânjeală, ea trebuie rafinată încontinuu şi, la acest aspect, al continuităţii instituţionale, mai avem de parcurs un drum foarte lung.