”Sânge și splendoare. Un roman despre familia Borgia”, de Sarah Dunant
Editura Humanitas Fiction, București, 2013
Traducere de Carmen Sandulescu
Unul din motivele pentru care citesc fictiune istorica este faptul ca oameni din trecut, personalitati istorice sau simpli vietuitori din alte timpuri, aciuate in colturile memoriei mele, capata noi dimensiuni, forme si contururi mai clare. Condeiul maiastru transforma un trecut intamplat si, poate, de mult uitat, intr-un prezent fascinant ce se grabeste, intr-un amalgam de intrigi, catre un viitor deja cunoscut, dar cata fascinatie poate starni o astfel de poveste, mai ales daca personajele principale fac parte din infama familie Borgia!
„Sange si splendoare” insumeaza ambitiile scriitoarei Sarah Dunant de a da viata trecutului si marturiilor istorice, de a recrea istoria uneia dintre cele mai fascinante, controversate si influiente familii din secolul XV, simbol atat al puterii cat si al coruptiei maxime – Familia Borgia. Personalitatile lui Rodrigo, Cesare, Lucrezia, Juan, Jofre, Giulia Farnese sau Vannozza dei Catanei se contureaza si isi dezvaluie caracteriticile cele mai perfide, sinistre, in intrigi dublate de aliante si manevre viclene, comploturi, crime si fapte reprobabile atat de usor acceptate de biserica, in aceasta reconstituire a timpurilor si spatiilor pe care le-au dominat.
Romanul incepe cu alegerea lui Rodrigo ca Papa Alexandru al XVI-lea, iar dupa aproape 600 de pagini si aproape zece ani de intrigi si evenimente, finalul nu e final, ci doar promisiunea unei continuari. Ascensiunea spre papalitate da ocazia autoarei sa zugraveasca lupta pentru cel mai ravnit scaun din Roma, ambitiile politice si lacomia cardinalilor din umbra carora, cu multa abilitate, Rodrigo Borgia isi construieste viitorul. Substantiale sume de bani si promisiuni cu greutate netezesc drumul spre onoarea suprema acestui spaniol pe care toata lumea pare sa-l antipatizeze, dar al carui geniu machiavelic scapa vigilentei si reticentei alegatorilor.
Odata inscaunat papa, preocuparea esentiala a patriarhului Borgia devine asigurarea unui viitor prosper si puternic copiilor sai ilegitimi prin asezarea lor in pozitii cheie, de-a lungul peninsulei Italiene. Planul de consolidare si intarire a familiei sale, imbogatirea proprie si politica de aliante avantajoase interesului personal arunca in derizoriu interesul pentru lucrarea Domnului pe care i-o impune calitatea de sef al Bisericii Catolice. Dar intr-o epoca in care Biserica Catolica este un actor politic ca orice alta natiune mare, comportamentul reprezentantului sau suprem starneste mai mult invidie decat controverse.
Intrusa in inima Romei, confruntandu-se cu inamici redutabili – Sforta si Aragon -, familia Borgia trebuie sa exploateze la maxim priceperea si talentul de strateg si diplomat al lui Rodrigo pentru a se mentine si a prospera in acele vremuri crude si cumplite. Manipularea propriilor copii ca pe niste pioni fara vointa, sacrificarea lor in casatorii umilitoare, fara viitor, ignorarea completa a dorintelor si nevoilor acestora, totul numai pentru a asigura forta militara necesara in fata amenintarilor si consolidarea relatiilor externe ale papalitatii, oricat de dure si sinistre par, nu sunt decat masuri necesare pentru a tine in frau o tara care nu le apartinea, dar pe tronul careia se instalasera.
Sarah Dunant nu cade in capcana de a-si demoniza personajele, niciunul nu este absolut rau sau absolut inocent, cruzimea, raceala si duritatea armonizandu-se cu iubirea si tandretea si acest lucru le confera naturalete, perfecta armonie cu timpurile zugravite.
Papa Alexandru – Rodrigo Borgia este nemilos cand este necesar, dar, in felul sau ciudat si de neinteles in timpurile prezente, tine la copiii lui, este intelept si plin de bucurie, ba chiar da semne de slabiciune cand, indragostit fiind pana peste cap de frumoasa amanta cu parul de aur, da uitarii indatoririle bisericesti din cauza dorului si geloziei.
„Pe fata, Rodrigo Borgia a avut mereu aspiratii mai modeste. A detinut postul de vicecancelar pe parcrsul domniei a cinci pontifi diferiti – o izbanda diplomatica in sine-, ceea ce, pe langa un sir de avantaje, l-a ajutat sa devina unul dintre cei mai bogati si mai influenti clerici ai Romei….Spre deosebire de alti bogatasi, se vede clar pe el cat de mult ii place sa daruiasca.Nici urma de resturi scoase de prin pivnite si numai bune de aruncat, nici urma de genrozitate cu jumatate de masura cand este vorba de vicecancelar. Nu, nici gand: cand vreun demnitar strain se arata prin oras sau Biserica iese in procesiune cu cele mai noi achizitii in materie de moaste, strazile din fata palatului Borgia sunt intotdeauna acoperite cu cele mai proaspete flori, ferestrele sale arboreaza cele mai mari si mai stralucitoare tapiserii, fantana transforma apa in vin cu cea mai mare iuteala si vreme indelungata, distractiile oferite de el sunt pana si pe placul celor mai blazate gusturi, cu focuri de artificii care lumineaza cerul noptii pana spre dimineata.”
Copiii lui sunt insa mai putin fericiti. Cesare Borgia este impetuos, rece, fericit atunci cand distruge sau cand intra cu forta in posesia a ce-si doreste. Viril, atlet, iute la manie, sadic si capabil de fraticid – posibil ucigas al fratelui sau Juan – pentru a-i lua locul tatalui sau, Cesare este numit mai intai cardinal, desi statutul de bastard nu i-ar permite accesul in aceasta functie. Cand interesele o impun si parintele sau dispune, Cesare renunta la biserica pentru a se casatori cu fata unui nobil francez.
Lucretia Borgia, singura fiica a ilustrului sau tata, mosteneste intelepciunea sa, insa nu si sangele rece si nici vointa de fier a acestuia. Nemultumirea sa creste pe masura ce pierde controlul asupra propriei vieti sacrificate pe altarul calculului politic. Nu are decat 12 ani la inceputul romanului, iar drumul sau de la copilarie la maturitate este presarat cu compromisuri si renuntari. Casniciile ei, impuse si dirijate de tata si de fratele mai mare, sunt dupa cum urmeaza: Giovanni Sforza, duce de Pesaro, Alfonso de Aragon, duce de Bisceglia si in final Alfonso d’Este, duce de Ferrara. Juan devine duce de Gandia, iar Jofre, mezinul, duce de Squilace prin casatoria cu fiica bastarda a regelui Neapolelui.
Actiunea se complica prin intrigile provocate de dusmania fatisa intre Cesare si Juan, iubirea cu tente incestioase a lui Cesare pentru Lucretia, triunghiurile amoroase ce se fac si se desfac intre frati si sotii/amante, insa personajele nu fac decat sa-si joace rolurile rezervate de istorie, fara a lansa provocari, fara a evolua pshihologic. Cuminti, manevrate parca de acelasi tip de sfori precum cele dictate de naratiune, personajele apar, puncteaza evenimentele si se pierd, lasand placerea analizei si descoperirii subtilitatilor la latitudinea imaginatiei cititorului. Sarah Dunant exceleaza in argumentarea deciziilor politice, a motivatiilor si strategiilor marelui Rodrigo, insa persoanjele par destul de schematice si neconvingatoare. Stilul placut, cursiv si concis, detalierea locurilor actiunii si concentrarea pe efectele vizuale, olfactive pentru stabilirea atmosferei orasului faciliteaza transpunerea cititorului in tmpul si locul despre care se face referire. Fictiunea si realitatea istorica se imbina armonios, iar familia Borgia se releva cititorului in intreaga sa splendoare malefica.
