Redescoperind Drumul Mătăsii. Din China și munții Asiei Centrale în Iran și Turcia, de Colin Thubron (I)

”Redescoperind Drumul Mătăsii. Din China și munții Asiei Centrale în Iran și Turcia”, de Colin Thubron

Editura Polirom, Colecția Hexagon, Iași, 2013
Traducere de Ciprian Șiulea

Nu-l cunoşteam pe Colin Thubron (născut în 1939), dar, se pare, este unul dintre cei mai importanţi scriitori de limbă engleză, având în vedere că Times (şi nu vreo foaie obscură de provincie) îl includea în rândul celor mai mari 50 de scriitori britanici postbelici. Totuşi, o performanţă! Colin Thubron este colaborator al prestigioaselor publicaţii The New York Review of Books, The Times, The Times Literary Supplement şi The New York Times. Din anul 2010 este preşedintele Royal Society of Literature. Colin Thubron s-a concentrat mai degrabă asupra cărţilor de călătorie (despre şi din Siria, Liban, China, Rusia -1983, iar apoi, în 1999 a vizitat Siberia, Asia).[1]

Aventura lui Colin Thubron din 2005 pe urmele drumului mătăsii din nord-vestul Chinei până în Iran şi Turcia [2], este fascinantă pentru că autorul s-a documentat cu minuţiozitate înainte, oferind cititorului multă informaţie istorică topită în corpul textului. Pentru că el este un călător adevărat, care merge singur în căutarea necunoscutului, având, trebuie s-o recunoaştem, o mare doză de curaj. Lungul său drum începe în Xian, o localitate undeva în nordul Munţilor Tibet şi se încheie după multe mii de kilometri în Antiohia, Turcia. Cum regăseşte China în 2005, având în vedere că o vizitase şi în 1987? Schimbată şi nu prea.

”Cupluri mergeau ţinându-se de mână, chiar sărutându-se – o crimă pe vremea lui Mao. Femei cu părul vopsit castaniu plimbau câini de talie mică. La modă erau nişte pantofi lungi şi ascuţiţi-asemenea unor papuci de măscărici- şi blugi îngrozitor de prespălaţi. Fusese autorizat ceva ce ei numeau Occident. Mă holbam prosteşte la tot ce vedeam în jur, ca un străin. Însă mi-am dat seama că nu tocmai în aceasta consta izbucnirea de individualism. A fi occidental era un fel de conformism. (…) În acest oraş în transformare, oameni în vârstă priveau ca la un spectacol neînsufleţit. Cu vechile lor şepci maosite şi papuci din pânză uzaţi, se aşezau lângă un sens giratoriu sau într-un parc şi priveau ore în şir la lumea schimbată ce se derula dinaintea lor.”

Dar trecutul maoist sângeros a lăsat urme adânci în conştiinţa și memoria poporului chinez, iar Colin Thumbron nu pare a fi dornic să treacă sub tăcere crimele comunismului. Un tânăr întâlnit recunoaşte? „Şi fiecare familie e plină de tăceri. Părinţii mei nu vorbesc niciodată despre vremurile acelea. Cred că nu vor să-şi amintească. Aşa încât n-am să ştiu niciodată ce au făcut. Au făcut parte din Gărzile Roşii, bineînţeles, şi am auzit că tata a distrus obiecte vechi. Este posibil chiar să fi ucis şi un om. Dar n-am să ştiu niciodată.”[3] În timpul revoluţiei culturale din China continentală aveau loc „bătăi de grup-un calvar de batjocură şi tortură-administrate uneori de o gaşcă de vecini şi până mai ieri prieteni. Pe măsură ce intimidarea şi teroarea se intensificau, tot ce spunea victima era blestemat şi negat, până când dispărea orice urmă de respect de sine. Mărturisirile forţate puneau în mişcare lichidarea sinelui. Ruşinea îi împinge pe mulţi la sinucidere. Dacă victima îşi repudia familia, un alt pilon al individualităţii se prăbuşea. În timp, dacă suferea o reformare mai profundă a gândirii, prefăcătoria de a fi ruşiant putea distruge ea singură convingerea nevinovăţiei sale, asemenea unei măşti care devorează faţa.(…)însă un milion de oameni au murit.”[4]

Colin Thubron face ample referiri la istoria drumului mătăsii, care a contribuit la cunoaşterea diverselor civilizatii, fiind un culoar de comunicare ideal, prin care se descoperea alteritatea. Fascinantă este povestea presupusului prim contact între romani şi chinezi. Armata lui Crassus[5], formată din 45.000 de soldaţi, a dorit să cucerească Imperiul Part, care luase locul Imperiului Persan, dar a fost zdrobită în 54 I.Hr, suferind una dintre cele mai grele înfrângeri din întreaga istorie militară romană. 20.000 de legionari au murit pe câmpul de luptă (alaturi de Crassus) la Carrhae, iar 10.000 de legionari, înconjuraţi, au fost făcuţi prizoneri de parţi care i-ar fi cruţat şi deplasat în estul Imperiului lor (potrivit lui Plutarh), la graniţa cu China dinastiei Han, de unde nu ar mai fi revenit niciunul, în ciuda cererii oficale a Imperiului Roman care după două decenii făcuse pace cu cel part.

Conform surselor chinezeşti, în urma victoriei militare împotriva parţilor, „chinezii consemnau uluiţi cum un corp de soldaţi de elită apăraseră porţile palisadei hunilor, cu scuturile îmbinate într-o formaţie curioasă, asemenea solzilor de peşte.” Romanii care au fost luaţi prizonieri a doua oară au fost aşezaţi într-o localitate din nord-vestul Chinei, unde chiar şi în prezent, din când în când, genele europene readuc la suprafaţă tipuri umane care sunt total diferite de cele tipic chinezeşti (înalţi, păr roşcat sau blond mai degrabă fizionomia celtică însă în rândul trupelor lui Crassus se aflau şi galli). Mai departe, ajungând în Rey, o escală foarte importantă în drumul comercial al mătăsii, situat în zona metropolitană a Teheranului, autorul aminteşte de o solie chineză care ar fi ajuns în Imperiul Part, încercând să găsească drumul către Siria romană, pentru a stabili probabil relaţii directe cu Imperiul Roman şi a elimina intermediarii care făceau ca preţul materialului să ajungă prohibitiv în Europa. Gazdele parte care nu vedeau cu ochi buni o astfel de legătură l-au îndrumat către sudul Golfului Persic, iar acolo l-au înşelat, spunându-i că traversarea lui ar fi durat doi ani de zile, iar dorul de casă l-ar fi ucis. Chinezul, dezamăgit, s-a întors acasă, fără să-şi fi îndeplinit misiunea. „Filosoful Seneca se plângea că femeile care umblau îmbrăcate în mătase erau ca şi goale iar împăraţii mai desfrânaţi se îndrăgosteau bolnăvicios de ea. Mătasea întotdeauna a fost învăluită în magie.”

Călătorul britanic se afundă în lumea reală, caută să înţeleagă locurile şi, mai ales, oamenii, preferând să interacţioneze cu tot felul de oameni simpli, este avid după experienţele vieţii de zi cu zi „în acest ţinut ameninţat de foamete, masa se servea în tăcere, cu excepţia unui sorbit şi râgâit lumesc, pe măsură ce bolurile erau duse către gurile flămânde, iar beţişoarele intrau în acţiune”[6], apoi „eram martorul unei scinziuni profunde între generaţii. Oamenii în vârstă-părinţii, bunica- erau victimele schimbării Chinei, lăsate dintr-odată şi cu asprime în urmă. Supravieţuitori ai deceniilor de teroare şi nebunie politică, nici măcar aminitirile lor nu erau transmise <Nu vorbesc niciodată de trecutul lor>”, afirmă tânăra gazdă chineză. Ajunge în locul unde se sfârşeste Marele Zid, după ce construcţia sisifică traversează 3.500 km de la Pacific. „Ca bastion adevărat, Zidul era absurd. Hunii, mongolii, manciurienii treceau peste el aproape după bunul lor plac. El separa civilizaţia de barbarie, lumina de întuneric. Era un act de negare cutremurătoare: dincolo nu este ceea ce suntem noi! Aşa cum ruşii îşi trimiteau condamnaţii în Siberia, chinezii aruncau în ţinuturile marginale toate deşeurile Imperiului Celest: disidenţii, criminalii, chiar şi pe cei nechibzuiţi. Şi astfel se purificau”.

(va urma)

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Elefant.ro/Libris.ro/E-book.

[1] Interesante ar fi, mai ales in acest contex geopolitic, traducerea si publicarea celor doua carti de calatorii in Uniunea Sovietica/Rusia.

[2] Redescoperind drumul matasii. Din China si muntii Asiei Centrale in Iran si Turcia, Editura Polirom, 2013, traducere de Ciprian Siulea.

[3] Pag. 28.

[4] Pag. 73.

[5] Unul din cei trei triumviri alaturi de Caesar si Pompeius. http://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_Carrhae

[6] Pag. 97.