„Nopți albastre”, de Joan Didion
Editura Pandora M, Colecția Anansi Ego, București, 2021
Traducere și note: Ioana Văcărescu
Joan Didion a publicat volumul Blue Nights (Nopți albastre) în 2011, la câțiva ani după ce apăruse The year of magical thinking (Anul gândirii magice), în care relata experiența tulburătoare a pierderii soțului. Ceea ce uimește în ambele volume este sinceritatea cu care te lovește textul. Brut, dur, șocant, dar în același timp emanând o fragilitate care te dezarmează. Experiența pierderii cuiva drag nu are cum să fie, prin definiție, ceva peste care poți trece ușor. Nopți albastre este o meditație asupra pierderii, dar și o rememorare a momentelor frumoase, a momentelor în care au fost câștigate mici bătălii, un inventar al luptelor și momentelor pierdute.
În volum persistă întrebarea dacă dezvăluirea este o nevoie sau o datorie, Didion vrea să fie eliberată de greutatea evenimentelor prin care a trecut prin adevărul spus/scris. Lansarea către public a unor detalii personale nu este niciodată o sarcină ușoară, iar autoarea volumului Nopți albastre nu poate ieși din ea din acest impas. Însă și-l asumă, căci este cea mai sigură cale către eliberare.
Anul gândirii magice, publicat în 2005, a constituit de asemenea o provocare: cum este când cineva pe care îl cunoști și îl iubești moare chiar în fața ta, cum este să vii singur acasă de la spital și să cureți urmele cinei pregătite pentru amândoi și neconsumate, care este forma durerii pe care o resimți și ce traume rămân după. A fost necesară și atunci și odată cu Nopți albastre de asemenea, o reconciliere între public i privat, doliul a luat o formă publică, iar Didion a traversat o prăpastie atât ca scriitoare, cât și ca soție și mamă. Este totuși nelipsită din ambele o doză de narcisism, greu de tolerat uneori de către cititor, care tinde să considere mici bucurii proprii inadecvate în acest context.
Amintirea unei atingeri sau a unui surâs capătă proporții abisale, deși este distilată nu numai prin firul timpului, ci și al transformărilor fiecărui membru al familie. Starea Quintanei se deteriorează cu o viteză care nu poate fi asimilată de Joan Didion, debutul fiind preajma Crăciunului din 2003. Urmează o perioadă neagră, în care mama încearcă să depisteze semne pe care le-ar fi putut vedea înaintea dezastrului, dar și modalități prin care ar fi putut să fie mai mult decât a reușit ca părinte. Volumul nu respectă o cronologie liniară, pendulează între trecut și prezent, fracturând perioade viața fiicei sale, pentru a încerca să decupeze o imagine veritabilă. Banalul din viața obișnuită a unei familii, care iese într-o zi din peisajul acesteia, este ceea ce poate ar trebui prețuit cel mai mult, căci în lipsa lui, întregul angrenaj se prăbușește, nimeni nu mai poate reveni curând la normalitate.
Răspunsul, instinctiv, la haosul care se declanșează cele două texte de memorii cititorul este părtaș al unei crize morale, a unei lipse de smerenie a scriitoarei, prin care ea devine extrem de vulnerabilă la judecată. Și asta este o problemă asumată, căci ea se întreabă de multe ori: „Am fost eu problema? Am fost întotdeauna problema?”
”Mă vedea ca pe un om de care cineva trebuia să aibă grijă.
Mă vedea fragilă.
Asta să fi fost anxietatea ei sau a mea?” (pg. 113)
Nopți albastre poate fi considerată pe bună dreptate o carte-terapie, o meditație asupra vieții, morții, a relațiilor de familie, dar și asupra îmbătrânirii și a efectelor pe care le provoacă mai ales la nivel mental.
”Adevărul este că nu m-am obișnuit deloc cu ideea că îmbătrânesc.
Adevărul este că am trăit toată viața – până acum – fără să cred cu adevărat că am să îmbătrânesc vreodată.
Eram întru totul convins de puterea mea de a depăși situația.” (pg. 152)
Provocările cu care familia se confruntă și pe care nu le gestionează potrivit, ajung să bântuie viețile celor care rămân. Quintana era anxioasă, deprimată, ajunsese să bea în exces, iar difuzia identității sale i-a cauzat condamnarea la nefericire și disperarea suicidală. Una dintre marile dileme ale lui Joan Didion aceea dacă fiica sa a realizat câtă nevoie avea de ea. Se întreabă la nesfârșit dacă așteptările sale au determinat reacțiile și obsesiile fiicei sale. Multe dintre întrebări rămân deschise, lumina de afară s-a schimbat și lumina de afară nu va mai fi niciodată albastră.
”Asta se chema automedicație. Alcoolul are o mulțime de neajunsuri bine cunoscute când e folosit ca tratament pentru depresie, dar nimeni nu a îndrăznit să sugereze – întrebați orice doctor! – că nu ar fi cel mai eficient instrument împotriva anxietății. Pare o dinamică destul de simplă, însă, odată ce a ajuns să fie tratat în termeni medicali – odată ce suișurilor și coborâșurilor de argint viu le-au fost atribuite nume -, nu a mai fost atât de simplu. […]
Văzusem farmecul, văzusem calmul, văzusem disperarea suicidară.” (pp. 55-56)
”Dacă incapacitatea asta nouă de a invoca gândul potrivit, cuvântul potrivit, legătura care permite cuvintelor să capete sens, ritmul, muzica însăși…
Dacă incapacitatea asta nouă este generală, sistematică?
Dacă nu voi mai putea găsi niciodată cuvintele potrivite?” (pg. 124)
Puteți cumpăra cartea: Editura Pandora M/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: pandoram.ro, ft.com)
