Rapporteur de guerre, de Patrick Chauvel

“Rapporteur de guerre”, de Patrick Chauvel
Oh! Editions, Paris, 2003

Patrick Chauvel, fiul unui mare reporter al ziarului conservator Le Figaro, Jean-Francois Chauvel si al unei corsicane, crescut mai mult de către bunicii din partea tatălui, petrecându-si o buna perioada din copilărie la Londra unde bunicul sau era ambasadorul Frantei devine pasionat de fotografie la numai 17 ani când, ajutat de tatăl sau extrem de exigent, pleacă cu un aparat de fotografiat Leika şi zece filme sa acopere războiul din 1967 dintre Israel si statele arabe. Chauvel nu isi începe insa naraţiunea in ordine cronologica ci începe brusc tocmai cu cea din Panama din 1989 când a fost grav rănit încercând sa fotografieze ostilitatile dintre fidelii dictatorului Orriega si trupele americane.

Ne aducem aminte de acea intervenţie americana deoarece a avut lor in aceeaşi luna, decembrie precum Revoluţia Română. Au existat si zvonuri care presupuneau ca intervenţia deschisa americana din Panama ar fi fost echivalentul celei sovietice, neoficiale, din România iar cei doi presedinti, G. Bush si Gorbaciov s-ar fi inteles asupra acestei evoluţii in cadrul întâlnirii din Malta. Experienţa din Panama l-a marcat profund. Edificator pentru profesionalismul lui îl reprezintă secvenţa în care, grav rănit si transportat pe o targa de patru soldaţi americani sub tirul incrucisat către un elicopter al Crucii Roşi se gandeste la fotografiile excepţionale pe care le-a ratat. Pe patul spitalului american afla de moartea lui Jean Louis Calderon, ucis in România care, aflând ca a fost rănit grav, ii trimisese un fax de încurajare si pe care Chauvel l-a primit doar după ce a aflat de moartea jurnalistului francez. Concluzia: “Message de l’au-dela”

Cartea lui Chauvel este o fresca deosebit de relevantă pentru a intelege istoria ultimilor 40 de ani reprezentând o mărturie interesanta a unui om care a participat nemijlocit la multe din evenimetele sângeroase ale istoriei politice a lumii. Specialitatea lui par a fi atât războaiele civile (Liban, Cambogia, Irlanda, Iran) cât si războaiele coloniale sau de eliberare (Angola, Mozambic, Vietnam, Cecenia), evident cu nuanţele de rigoare- oare comuniştii si islamistii iranieni au eliberat sau înlănţuit poporul vietnamez si pe cel iranian ?

După secvenţa panameza din 1989 autorul reia cronologic şirul experienţelor lui de combatant pe frontul artei fotografice, insa nu oricare arta ci cea mai periculoasa căci el nu fotografiază staruri in voga ci gloanţe si raniti. Citind cartea uneori ai impresia ca are o plăcere deosebita in a se juca cu moartea. Botezul focului si l-a făcut in Israel in anul 1967, anul celei de a treia confruntări intre statul evreu si vecinii săi arabi. Chiar daca experienţa a fost total ratata din punct de vedere profesional, el nersusind sa facă nici măcar o fotografie utilizabila din simplul motiv ca inca nu ştia sa fotografieze, impresionanta ramane descrierea confuziei generale care domină soldatul de rând, a cărui soarta este aceea ce a urma nişte ordine, fara sa cunoască nimic din mersul general al războiului in care este implicat si in care-si poate lasă cu usurinta pielea.

După Palestina a urmat terifianta experienţa din Vietnam, in 1969 care l-a marcat profund. Jungla, indiferenta in fata morţii, diversele forme sub care ea apare, uciderea cu sânge rece a prizonierilor, fanatismul Viet-Cong-ului, diferenţa majora intre oraşele cat de cat liniştite si civilizate, cu lustru occidental combinat cu exotismul  oriental si mediul rural, totuna cu jungla imposibila, teatrul principal de lupta, una fara reguli, de o cruzime imposibil de imaginat, aceasta ar fi in puţine cuvinte dimensiunea vietnameza a lui Chauvel. Urmează Cambogia, unde este din nou rănit in cursul luptelor dintre khmerii roşii si forţele regaliste susţinute de americani. In 1972 ia parte pentru scurt timp si la  complicatul conflict civil din Irlanda de Nord care opunea Armata Regala Britanica, forţele protestante (Poliţia locala si diverse grupări paramilitare protestante) Armatei Republicane Irlandeze, braţul armat al comunitatii catolice. Interpelat de un ofiţer britanic,  e nevoit sa-si decline identitatea. Ofiţerul descoperă cu neplăcere ca are de-a face cu un Paddy (prescurtarea numelui cu puternice rezonante irlandeze Patrick), un francez si catolic pe deasupra, trei motive suficient de puternice pentru a fi arestat. Rănit in picior de un glonţ de cauciuc al Armatei Britanice, este cât pe ce sa fie zdrobit de un tanc. ”Je n’aime pas le rôle de l’armée anglaise en Irlande. Je ne cautionne pas les attentats. Mais je les montre. Et je suis les unités de l’I.R.A. c’est parce qu’elles  incarnent pour moi la rage désespère des catholiques du Nord. Je lutte contre l’indifférence. Mes munitions, c’est des rafles d’images fortes, voire choquantes.” mărturiseşte el.

Irlandei ii urmează Africa portugheza formata din Mozambic si Angola, aflata in plin proces de descompunere. Războaiele de eliberare din aceste zone isi au si ele nota lor de absurd, devenind mici Vietnamuri portugheze, cu morţi anonimi, sate arse, eroi sălbăticiţi de o confruntare totală, care nu scuteşte copiii si femeile (precum povestea incredibil de hollywoodiană a portughezului Daniel Roxo din Mozambic) războaie de eliberare care s-au transformat rapid in războaie civile (in  cazul Angolei conflictul a durat peste 25 de ani fiind purtat intre diverse formaţiuni una sprijinita de Africa de Sud- FLNE, alta de Cuba comunista MPLA si ultima, UNITA lui Savimbi de către americani). Din aceasta cauza Chauvel declara franc ca “ la population civile commence a regretter les Portugais.” Un alt mit al istoriografiei comuniste spulberat: fericirea popoarelor eliberate de sub jugul colonialist. Un alt teatru de lupta pe care l-a vizitat in nenumărate rânduri a fost Libanul (in 1975, 1977, 1982) unde de altfel a fost cat pe ce sa fie executat de către armata siriana fiind considerat spion israelian numai pentru ca avea asupra lui un sac de voiaj si nişte bocanci fabricaţi in Israel si, in plus, un nas ciudat de mare. Chauvel isi descrie foarte bine frica paralizanta care l-a cuprins când a fost târât în fata plutonului de execuţie, totul nefiind decât o simulare a execuţiei, menită a-l distruge psihic pe cel condamnat. In fata puştilor-mitraliera isi da seama ca “il me manque la cause, la foi. Je suis un temoin, un photographe.” Intr-un conflict civil, credita este ceea ce desparte taberele iar el se regaseste străin de psihoza generalizata ce domnia de obicei războaiele civile .

Nu a scăpat nici Iranul in 1979, asistând la linşajul public al unui general al armatei Şahului de către o mulţime furioasa. Este din nou arestat de către noile autoritati islamiste pentru ca a avut curajul sa plece in zona Kurdistanului iranian pentru a acoperi represiunea de acolo, fiind expediat tocmai la graniţa dintre Iran si Armenia sovietica. Conflictul din Cecenia unde s-a aflat in anul 1994 reprezintă ultima relatare din cartea sa de memorii. Chauvel declara ca pentru prima oara i-a trecut prin minte sa se oprească din aceasta meserie tocmai pe frontul din Groznyi-ul aflat sub asediul tancurilor ruse.

In interiorul cartii găsim multe mărturisiri despre arta fotografica, adevărate profesiuni de credinţa, Chauvel dezvoltând o adevărata filozofie a meserie sale, de care este atât de legat. El crede in misiunea fotoreporterilor, oameni angajaţi in a spune, in felul lor, adevărul crud, ne-interpretabil. “J’ai une pensee emue pour mes confreres qui couvraient la guerre de 14. Avec 5 photos a faire, il leur fallait un sacre esprit de synthese, chaque photo devait etre la photo”“Dans ce metier, pas de place pour les touristes. On n’a pas le droit d’etre mauvais. Les gens qui nous confient leurs images nous confient leurs ames.” (page 52-53) Găsim si o expresivitate deosebita  din partea unui ne-literat  “Ca, c’est la guerre qui parle, c‘est fort, c’est mechant, et moi, pauvre photographe, je n’ai que des images muettes de gosses qui glissent dans la boue”(page 74)

“ Les journalistes qui couvrent les conflits sont tous des nomades, ils passent beaucoup de temps hors de l’autre vie, cette vie de paix ou plutot d’etat de non-guerre.”

“Mes photos fabriqueront-elles des photographes?” se întreabă el retoric.

Ceea ce este interesant in cartea lui este faptul ca descoperim o viziune interesanta a fotoreportelui, o viziune pe care poate doar o bănuiam. Fotoreporterului este in acelaşi timp detaşat fata de conflictele la care ia parte dar si puternic implicat, vrând nevrand. Implicat si detaşat neuitand insa ca principala sa misiune este aceea de a fi martorul trecerii brutale a istoriei. Arta fotografica, descoperim, este mult mai rece, mai obiectiva decât cea a jurnalistului care foloseşte cuvintele pentru a descrie realitatea. Puterea ziaristului de a deforma realitatea este mult mai mare, fara a exclude bineinteles si puterea de manipulare a fotografiilor (ştim foarte bine ca cei doi Ceausesti s-au introdus orwellian in fotografiile  unor mari manifestaţii anti-fasciste înainte de 1940, la care, evident, nu participaseră). In schimb impactul fotografiilor in lumea vestica este unul considerabil, care nu trebuie minimalizat, probabil datorita respectului si integritatii ziarelor de acolo precum si a faptului ca acestea sunt citite, având o mare putere de a influenta chiar si deciziile politice. Chauvel crede ca ” Pour moi, un journaliste est un amateur éclairé- photographe ou ecrivain. La verité passe par une touche de non-professionnalisme. Eviter le point de vue pro. Des faits, verfieé bien sur, et une couleur, petite marque distinctive, pas trôp du style. Du sentiment, pas du sentimentalisme.”

O carte antrenanta, care nu se lasă din mana prea uşor, bine scrisa, fara fasoane, directa care merita descoprita. Un singur regret: faptul ca nu a fost tradusa pana acum in limba romana.