O pagina din istoria Clujului legata in mod neasteptat si de istoria familiei mele este descrisa in articolul lui Andrei Zador de la Baabel: ‘Vilmos Farkasházi Fischer (n. în 1838) era un foarte bun specialist în domeniul picturii pe porțelan. După anul 1867 s-a mutat la Cluj, și a deschis o filială a Manufacturii Herend. Primea semifabricate brute (după o primă ardere) de la Herend , la Cluj se executa pictura și se ardeau a doua oară , după care se finisau. Manufactura a funcționat o vreme în podul Palatului Rhédey din Piața Libertății. Cu timpul, Vilmos Farkasházi Fischer a devenit o personalitate marcantă a industriașilor din Cluj. A reprezentat industria și manufactura din Ardeal la marea Expoziție Milenară de la Budapesta din anul 1896, unde produsele cu marca Herend au avut un mare succes. În anul 1881 Vilmos Farkasházi Fischer a fost ales primul președinte al Comunității Evreiești Statu Quo Ante din Cluj, care s-a desprins din Comunitatea Ortodoxă. Peste trei ani aceasta a devenit Comunitatea Evreilor de Rit Occidental (neolog) din Cluj. Acestă comunitate a fost formată mai ales din intelectualitate și mica burghezie cu vederi democratice, având unele tendințe reformiste.’
La deschiderea Festivalului Enescu Stelian Tanase scrie pe blogul sau despre ‘Rusine Romaneasca’: ‘Alaltăieri, pe scena Salii Palatului,Ion Holender, a rostit citeva cuvinte în deschiderea concertului dat de Filarmonica din Berlin sub bagheta lui Sir Simon Rattle. Au fost cuvinte de adio, Holender se retrage din acest an de la conducerea festivalului. L-a adus acolo unde nu a fost niciodată, i-a dat o stralucire de nivel european maxim. Bucureștiul arată ca orice mare oraș muzical din lume în aceste zile, Viena, Berlin Londra etc. Ion Holender a fost factorul decisiv. Plecarea lui pune mai probleme în legătura cu ce va fi după epoca Holender. Vom vedea….Ion Holender a spus – cea mai mare amărăciune a sa la plecare este că nu a reușit să convingă niciunul dintre liderii politici români să construiască la București o sală de concerte adevărată. Adaug eu – Sala Palatului e o sală de congrese construită la mijlocul anilor 60 de Gheorghiu Dej pentru partid. Sala nu are nicio acustică, nu are instalațiile necesare pentru concerte. Azi e delabrată, murdară, invechită. Este o rușine să aduci artiști de rang mondial să cînte pe o asemenea scenă de lumea a treia. Este o rușine să primești spectatorii în asemenea condiții în Europa 2015. În 2003 cind a inceput colaborarea cu Ion Holender i s-a promis repetat că se a contrui o nouă sală de concerte, adecvată, modernă etc. Spunea în discursul amintit că a vorbit de nenumărate ori cu toți președinții de atunci încoace, cu toți premierii, cu mulți miniștri. Si că toți i-au promis, dar totul a rămas la vorbe. ‘
Se aproprie decernarea premiilor Nobel si este un moment potrivit sa semnalam cronica semnata de Iulia Verbancu la blogul Carturesti despre cartea ‘Micuta Bijou’ a lui Patrick Modiano, castigatorul premiului cu un an in urma: ‘Critica a spus adesea despre el că scrie “autoficțiune”, însă Modiano nu știe dacă asta e adevărat sau nu. Recunoaște amestecul de amintire și imaginație, dar spune că a scris lucruri față de care nu avea un atașament sentimental -unele chiar și în romanul său autobiografic (Un pedigree, în care consideră că și-a destăinuit “preistoria” și unde cititorul poate găsi temele recurente din cărțile sale – perioada Ocupației naziste, imaginea mamei distante, a părinților absenți, a copilăriei însingurate). Chiar și așa – adaugă Modiano – nu ar putea pune niciodată în scris ceva mult prea intim. Mai degrabă decât autoficțiune, își definește romanele drept viziuni legate uneori de elemente din sfera personală. “Când folosesc aceste elemente, nu am impresia că e vorba despre mine”. Dar e la fel de adevărat că reușește să se apropie mai bine de tonul personal prin ficțiune – și, în primul rând prin vocile feminine. “E o chestiune de empatie” – recunoaște Patrick Modiano, care – indiferent cât de autobiografic – conviețuiește natural, în scris, atât cu spectrele, cât și himere.’
(Dan)
Îmi plac la nebunie textele lui Valeriu Gherghel de pe blogul său Miscell@nea sau din Revista Cultura. Iată un extas dintr-un astfel de articol de pe blog, despre titluri bizare de cărți: ”În catalogul astfel alcătuit (la englezi, spre deosebire de noi, există o evidenţă foarte strictă a tuturor apariţiilor editoriale, şi nu de azi, de ieri) figurează, de pildă, pe lângă Peştele care răspunde la telefon (1937), şi un tratat despre Longevitatea gîndacilor de bucătărie privaţi de hrană (1957), sau un ghid practic Pentru a-ţi înţelege broasca ţestoasă, o carte de M. Macula, Treizeci de ani cu bananele (1991), un serios manual, Cum să tragi o linie dreaptă, din 1887, sau Cum să fabrici o bombă atomică în bucătărie (1951). Din ilarianta listă de titluri (autentice), urmate de rezumate minuţioase, nu lipsesc nici Cum să scrii dormind (1985) sau Ce să spui când vorbeşti despre tine însuţi (1985). E de observat că partea leului pe listă o deţin aşa-zisele cărţi practice, extrem de abundente în a doua jumătate a secolului XX.”
Anca Giura scrie pe blogul Evaziuni spontane despre F. Scott Fitzgerald, cu referire la cartea publicată recent de Polirom, ”Cei frumoși și blestemați”: ”Cei frumoşi şi blestemaţi” reprezintă un studiu intrinsec al amorului pasional dintre doi intelectuali, studiu valabil în orice timp, în orice loc. Fitzgerald detine arta impecabilă de a nu transforma un roman de dragoste în ceva caduc, sentimental. Tema eternului feminin etern neinteles este studiată în amănunţime, reliefând perplexitatea elementului masculin în faţa capriciilor, inflexibilităţii, măreţelor dorinţe ale unei femei frumoase.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Rezervația unicornilor”, de Cristina Nemerovschi
–”România în Primul Război Mondial”, de Glenn E. Torrey
-”Falconer”, de John Cheever
–”Valea Minunilor”, de Amy Tan
-”Viseptol”, de George Vasilievici
-”Corpus Hermeticum”, de Hermes Trismegistos
