‘Prefata de carte’ este un blog pe care l-am descoperit recent. Acolo am citit recenzia Ancai Adriana Rucareanu la romanul caruia i s-a decernat Premiul Pulitzer in 2015 – ‘Toată lumina pe care nu o putem vedea’ al lui Anthony Doerr: ‘Am terminat cartea acum două zile și încă nu găseam o idee de care să mă leg și să încerc să vă spun câte ceva. Am citit-o, mi-a plăcut, nu mi s-a părut extraordinară la acel moment. Însă, mi-am dat timp să ”diger” informația, să o las să se așeze. Cartea asta face parte ( din punctul meu de vedere) din categoria celor pe care trebuie să le citești de unul singur, fără informații sau păreri din exterior. Să o lași să îți inunde porii și filtrele, să îi permiți să te ajute să reflectezi la condiția ta și la ce ar fi fost dacă…’
Andra Pavel scrie la SemneBune despre „Defalcare. Aproape nicio amintire” semnata de Lydia Davis: ‘Culegerea pare o antologie de fragmente de jurnal și de ziar, alăturate dadaist. Lydia Davis reușește să se plieze pe diferite tipuri de temperament, pe grade diferite de educație și înțelegere a lumii: este soția plictisită, observatorul din blocul din spate și, uneori, unul dintre cei doi care păzesc casa de la țară. Știe să spună lucruri clare sau să le cripteze până le transformă în abstracțiuni complicate. Toate personajele ar putea aparține aceluiași univers sau, din contră, unor lumi care nu se ating, pentru că poveștile sunt atemporale și, cu excepția câtorva, și aspațiale. Nu știi nimic sigur, așa că te chinui și te frământă toate rândurile; nu poți s-o lași, dar te bate gândul și s-o arunci în foc.’
Catalina Micu scrie la Blogul Carturesti despre ‘Iubire si obstacole’ de Aleksandar Hemon: ‘Toate personajele zugrăvite în Iubire și obstacole sunt cât de poate de reale, dar pot fi la fel de bine total inventate; în asta stă iscusința de povestitor a lui Hemon – se folosește de real pentru a construi realități proprii, care pot foarte bine fi paralele lumilor din care se hrănesc (e o eroare, probabil voită, „în sistem” – întâlnirea cu Richard Macalister, autor de Pulitzer, care n-a avut niciodată loc, pentru că Macalister nu există.) Dacă vă bate gândul din când în când să încercați proză scurtă, puneți mâna pe cartea asta. Iar dacă sunteți iubitori de proză scurtă, intrați în universul lui Hemon, o să vă amuze, înduioșeze, sentimentalizeze.’
(Dan)
Alături de mai mulți bloggeri, am participat la o anchetă propusă de The Club of Serial Readers cu privire la impresiile stârnite de experiența de la Gaudeamusul de anul acesta. Articolul îl găsiți aici, iar eu reiau o parte din cele spuse de Eli Bădică: ”Gaudeamus mi se pare, de fiecare dată, și diferit, și similar. Diferit datorită cărților și autorilor prezenți în târg, desigur, dar și oaspeților de onoare, noilor edituri, publicului, niciodată același 100%. Pe de altă parte, dispunerea standurilor e, an de an, aceeași, chiar standurile per se suferă puține modificări, iar vedetele de carton și politicienii reușesc, cumva, să participe la fiecare ediție. Pavilionul Central al Romexpo este însă mereu acasă pentru mine, timp de cinci zile. Au apus – din fericire, din nefericire, cine poate ști? – anii în care mergeam doar ca vizitator, miercurea ori duminica după amiază, pentru a ocoli aglomerația. Așa că Gaudeamus s-a transformat într-un carusel care mă (și ne) învârte la viteză maximă pentru aproape o săptămână: lansări, articole, dezbateri, lansări, discuții, cărți luate pe fugă, iar lansări și tot așa.”
Dana Pârvan scrie pe Bookaholic.ro despre o apariție nouă de la Humanitas Fiction, respectiv despre romanul ”Enigma Rikyū”, de Kenichi Yamamoto: ”Enigma Rikyū, dincolo de povestea legendarului personaj, este și un excepțional roman document, oglindind complexa lume japoneză, de la misterioasele ceremonii de ceai, la strategii militare, relațiile din cadrul familiilor, statutul femeilor, frânturi din lumea mănăstirilor zen, viziunea europenilor asupra obiceiurilor stranii ale japonezilor, relația dintre maeștri și discipoli. Iar traducerea lui Flavius Florea păstrează foarte mulți termeni din limba japoneză, romanul fiind însoțit de un oportun glosar. Perspectivele narative sunt multiple, se schimbă în fiecare capitol, și aparțin inclusiv femeilor, fiind fascinant de urmărit cum se răsfrânge personalitatea lui Rikyū în ochii soției sale, care se simte uneori mângâiată nu ca o ființă omenească, ci ca o ustensilă de ceai.”
Astăzi a apărut și la noi recenzia cărții ”Republica”, de Bogdan Suceavă (iar mâine, surpriză, vom avea un interviu cu autorul). Pentru o recenzie mult mai frumoasă și mai bine argumentată, puteți citi articolul Emei Cojocaru de pe blogul său, în care scrie despre această carte: ”Deși cartea poate părea cam searbădă prin subiectul istoric cu o pronunțată tentă politică – un subiect de nișă, care probabil va genera un interes mai restrâns -, Bogdan Suceavă reușește să înlăture ariditatea faptelor și să îmbrace povestea în nuanțe calde, iar pe alocuri, chiar lirice. Scriitorul dozează foarte bine evenimentele, menținând un ușor suspans, și reușește să surprindă starea de fierbere a urbei, emoția revoluției, acel moment unic pândit de tânărul Iancu Caragiali, când inimile aprinse de entuziasm bat la unison și se unesc într-o cauză comună. Drept să spun, am simțit fiorul acelor momente, ca și cum aș fi fost acolo, pe străzile Ploieștiului, la fel cum am simțit și emoție în timpul procesului care urmează revoltei, și chiar am tremurat puțin de grija lui Candiano-Popescu, pentru că, pe nesimțite, m-am atașat de acest, să-i zicem, erou – căci are stofă de erou, prin curajul nebunesc cu care se expune pericolelor, prin înflăcărarea cu care își urmează idealurile, dar și prin spiritul de sacrificiu, căci Candiano încearcă să ia asupra sa întreaga vină (deși, după cum vom vedea, „o întoarce ca la Ploiești” și își minimizează vina).”
Valeriu Gherghel este un cititor și un om care scrie despre cărți, iar blogul său este unul pe care îl urmăresc cu plăcere. Dar prin crize provocate de întrebări existențiale trecem cu toții, și el, și noi, mai ales când este vorba dacă merită să continuăm să ne împărtășim impresiile, mai ales acum, când pare că nu mai citește nimeni. Iată ce spune el într-un articol intitulat ”Din lipsă de pescari, peștișorul de aur a făcut o depresie”: ”M-a bătut adesea gîndul să renunț la blog. Mai ales, în ultima vreme. Ce mare scofală este să scrii despre cărți, să anunți o noutate editorială, să lauzi un autor? Voi fi citit de ceilalți bloggeri și, desigur, de prietenii de pe Facebook, care, oricum, sînt, ei, la fel de buni cititori ca și mine (chiar mai buni, dacă este să fiu drept și să vorbesc franc). Cu siguranță, ei n-au nevoie de recomandările mele. Alteori, mă cuprinde un feeling optimist. Cine știe? Dacă scriu despre un roman ieșit din comun, despre 2666, să zicem (tot n-am scris despre acest minunat roman), întîmplarea (și numai ea!) poate face ca privirea unui necititor să cadă peste rîndurile mele, să trezesc o curiozitate, să provoc un fior, să salvez un păcătos. E ca la pescuit. Dacă nu arunci undița în Volga, peștișorul de aur rămîne ascuns și deprimat de faptul că nu poate îndeplini cele trei dorințe proverbiale. Și ce tare ar vrea!”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Spioana”, de Paulo Coehlo
-”Herina”, de Marian Ilea
-”Așa a fost să fie”, de Barbu Ollănescu-Orendi
-”a+b”, de Ana Bănică
-”Roșcovanul”, de J.P. Donleavy
1 comment
Jovi, mulțumesc pentru menționare și pentru răspuns! ^_^